Revoluțiile din epoca modernă

Revoluțiile politice și sociale din sec. XVII-XVIII care au pus bazele lumii moderne.

Revoluția engleză și nașterea monarhiei constituționale

Anglia secolului XVII trăiește conflictul dintre două principii: monarhia absolută de drept divin, dorită de dinastia Stuart, și tradiția engleză a guvernării cu Parlamentul, veche de la Magna Carta (1215).

Desfășurarea, în două acte:

• Războiul civil (1642–1649): regele Carol I contra Parlamentului; armata parlamentară de tip nou, condusă de Oliver Cromwell, învinge; în 1649 regele este judecat și executat — șoc european: un popor își judecă suveranul. Urmează republica (Commonwealth) și dictatura militară a lui Cromwell (Lord Protector);
• după restaurația Stuarților (1660) și noi tensiuni, Revoluția Glorioasă (1688): Parlamentul îl detronează fără vărsare de sânge pe Iacob al II-lea și îi cheamă pe tron pe Wilhelm de Orania și Maria, care acceptă Bill of Rights — Declarația drepturilor (1689): regele nu poate suspenda legile, nu poate percepe impozite și nu poate ține armată fără acordul Parlamentului; alegeri libere și imunitatea dezbaterilor parlamentare.

Rezultatul este monarhia constituțională (parlamentară) — prima din lume: regele domnește, dar nu guvernează; puterea reală trece treptat la guvernul responsabil în fața Parlamentului (în sec. XVIII apare funcția de prim-ministru — Robert Walpole).

Capcană de examen: Anglia NU are o constituție scrisă unică — regimul se sprijină pe un ansamblu de documente (Magna Carta, Habeas Corpus 1679, Bill of Rights) și cutume. Semnificația europeană: Anglia devine modelul admirat de iluminiști (Montesquieu, Voltaire) — dovada vie că se poate guverna fără absolutism, cu libertăți garantate și prosperitate comercială.

Iluminismul — laboratorul de idei al revoluțiilor

Iluminismul este curentul de idei al secolului XVIII („secolul luminilor”) care supune totul judecății rațiunii: tradiția, religia, absolutismul, privilegiile. Ideile lui sunt muniția intelectuală a revoluțiilor americane și franceze — de aceea capitolul le tratează împreună.

Gânditorii și ideile-cheie, de asociat corect (grilă frecventă):

• John Locke (precursor englez): oamenii au drepturi naturale — viața, libertatea, proprietatea; guvernarea se întemeiază pe contract, iar poporul are drept de revoltă contra tiraniei;
• Montesquieu (Despre spiritul legilor, 1748): separarea puterilor în stat — legislativă, executivă, judecătorească — pentru ca puterea să oprească puterea;
• Voltaire: campion al toleranței religioase și al libertății de expresie, criticul necruțător al Bisericii și al arbitrarului (afacerea Calas);
• Jean-Jacques Rousseau (Contractul social, 1762): suveranitatea poporului — legea este expresia voinței generale; egalitatea ca valoare centrală;
• enciclopediștii — Diderot și d'Alembert publică Enciclopedia (1751–1772), suma cunoașterii epocii și mașina de război împotriva prejudecăților.

Ideile circulă prin saloane, cafenele, academii, loji masonice și presă — se naște opinia publică, o putere nouă.

Varianta de compromis: despotismul luminat — monarhi absoluți care aplică reforme iluministe de sus în jos, fără a renunța la putere (Frederic al II-lea al Prusiei, Ecaterina a II-a a Rusiei, Iosif al II-lea al Austriei — important pentru români: edictul de toleranță 1781, desființarea iobăgiei în Transilvania 1785, după răscoala lui Horea). Formula lui Iosif al II-lea: totul pentru popor, nimic prin popor — exact opusul principiului revoluționar al suveranității poporului; distincția aceasta e o întrebare clasică.

Revoluția americană

Cele 13 colonii engleze de pe coasta atlantică a Americii de Nord se autoguvernau în bună măsură (adunări locale), dar după Războiul de 7 ani (1756–1763) coroana britanică, îndatorată, le impune taxe noi (legea timbrului 1765, taxele pe ceai) fără a le da reprezentare în Parlamentul de la Londra. Principiul revoltei: „no taxation without representation” — nicio impozitare fără reprezentare; nu povara fiscală în sine, ci lipsa consimțământului a aprins conflictul (nuanță de punctaj).

Momente: 1773 — „Partida de ceai de la Boston” (încărcătura de ceai aruncată în mare); 1774 — primul Congres Continental; 1775 — încep luptele (Lexington); 4 iulie 1776 — Congresul adoptă Declarația de Independență, redactată de Thomas Jefferson: prima punere în practică a ideilor iluministe — oamenii se nasc egali, au drepturi inalienabile (viața, libertatea, căutarea fericirii), guvernele își trag puterea din consimțământul celor guvernați, iar poporul poate schimba guvernarea care își încalcă scopul.

Războiul (1775–1783): armata colonială condusă de George Washington, sprijinită decisiv de Franța (revanșa contra Angliei), învinge la Saratoga (1777, cotitura) și Yorktown (1781); pacea de la Paris (1783) recunoaște independența Statelor Unite ale Americii.

Constituția din 1787 — prima constituție scrisă modernă a unei mari națiuni: republică federală (state cu autonomie + guvern federal), separarea strictă a puterilor (Congres bicameral — legislativ; președinte ales — executiv; Curtea Supremă — judecătoresc, cu control reciproc: checks and balances); completată în 1791 cu primele 10 amendamente (Bill of Rights) — libertățile individuale. Primul președinte: Washington.

Limitele, cerute la eseurile echilibrate: sclavia rămâne legală în Sud (compromisul fondator care va duce la războiul civil din 1861), amerindienii și femeile rămân în afara drepturilor politice. Semnificația mondială: dovada că ideile iluministe pot întemeia un stat — exemplul direct al revoluționarilor francezi.

Revoluția Franceză

Cauzele — pe straturi: criza financiară a statului (datorii uriașe, agravate tocmai de sprijinul pentru americani); societatea de ordine anacronică — cler și nobilime privilegiate (scutite de impozite), starea a treia (98% din populație: burghezie, țărani, orășeni) plătind totul fără drepturi pe măsură; criza economică din 1788–1789 (recolte proaste, pâine scumpă); și ideile iluministe, care ofereau limbajul contestării.

Etapele — schema cronologică minimă:

• 1789: Ludovic al XVI-lea convoacă Statele Generale (5 mai); starea a treia se proclamă Adunare Națională (jurământul din sala Jocului cu mingea); 14 iulie — căderea Bastiliei; abolirea privilegiilor feudale (4 august); 26 august — Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului: libertate, egalitate în drepturi, suveranitate națională, proprietatea ca drept sacru — actul de deces al Vechiului Regim;
• 1791: prima constituție — monarhie constituțională; fuga regelui la Varennes îi ruinează credibilitatea;
• 1792: războiul cu Austria și Prusia; căderea monarhiei (10 august); proclamarea Republicii (22 septembrie 1792); regele, judecat pentru trădare, e executat în ianuarie 1793;
• 1793–1794: Teroarea — dictatura Comitetului Salvării Publice condus de Robespierre; tribunalul revoluționar, ghilotina, circa 40 000 de victime; explicația (nu scuza) istorică: războiul extern, revolta din Vandeea, criza economică. Căderea lui Robespierre: 9 thermidor (27 iulie 1794);
• 1795–1799: Directoratul, regim instabil, dependent de armată; lovitura de stat a lui Napoleon Bonaparte (18 brumar / 9 noiembrie 1799) închide revoluția.

Consecințele — ce rămâne dincolo de violență: desființarea feudalismului și a privilegiilor, egalitatea în fața legii, suveranitatea națiunii, statul laic, sistemul metric; principiile se răspândesc în toată Europa prin războaiele revoluționare și napoleoniene (Codul civil al lui Napoleon, 1804, exportă egalitatea civilă). Capcană de judecată: revoluția a proclamat egalitatea în drepturi, nu egalitatea averilor — iar votul a rămas mult timp cenzitar.

Ecoul revoluțiilor în spațiul românesc

Ideile iluministe și revoluționare pătrund în spațiul românesc pe mai multe canale — tinerii boieri educați în Apus, cărțile și gazetele franceze, negustorii greci și contactele cu Europa Centrală — și hrănesc primele programe de emancipare politică românească.

În Transilvania, iluminismul ia forma Școlii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu): cărturari greco-catolici care demonstrează cu argumente istorice și filologice originea latină a românilor și continuitatea lor în Dacia — din care deduc drepturi politice. Programul politic: Supplex Libellus Valachorum (1791), petiție adresată împăratului Leopold al II-lea, cerea recunoașterea românilor ca națiune egală cu cele trei privilegiate și reprezentare proporțională — respinsă de dietă, dar rămasă actul fondator al mișcării naționale românești moderne. Tot în context iluminist-social: răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan (1784), urmată de desființarea iobăgiei în Transilvania de către Iosif al II-lea (1785).

În Moldova și Țara Românească, boierimea reformatoare redactează zeci de memorii și proiecte de reformă (așa-numitul partid național): limitarea abuzurilor, guvernare pe baza legilor, iar după 1789 apar și proiecte republicane radicale (la 1802, proiecte constituționale; cărvunarii de la Iași, 1822).

Momentul de sinteză: revoluția lui Tudor Vladimirescu (1821) — declanșată în contextul mișcării eteriste grecești, dar cu program propriu (Cererile norodului românesc): domni pământeni în locul fanarioților, limitarea privilegiilor marilor boieri, armată națională. Deși înfrântă (Tudor e ucis de eteriști), revoluția obține un rezultat concret: sfârșitul regimului fanariot — din 1822, din nou domni pământeni.

Linia de continuitate cerută la sinteze: Iluminism → Școala Ardeleană și Supplex (1791) → Tudor Vladimirescu (1821) → revoluția pașoptistă (1848) — generația care va face România modernă se hrănește direct din ideile revoluțiilor moderne, adaptate la problema centrală românească: emanciparea națională.

Test — 6 întrebări ca la examen