Cultură și mentalități în epoca modernă

Transformările culturale, artistice și de mentalitate produse de Iluminism, Romantism și modernizare în Europa și în spațiul românesc.

Iluminismul ca revoluție culturală

Dincolo de doctrinele politice (tratate la capitolul revoluțiilor), Iluminismul a fost o revoluție a mentalităților — a schimbat felul în care europenii gândeau despre lume, cunoaștere și ei înșiși.

Transformările de fond, cele care se cer la subiectele despre „mentalități”:

• încrederea în rațiune și progres: pentru prima dată, o civilizație crede sistematic că viitorul va fi MAI BUN decât trecutul — răsturnare completă față de mentalitatea medievală, orientată spre vârsta de aur pierdută și spre mântuire;
• secularizarea gândirii: explicațiile naturale înlocuiesc treptat pe cele supranaturale; procesele de vrăjitorie dispar în cursul secolului XVIII; religia devine tot mai mult chestiune privată, iar toleranța — valoare publică;
• cultul educației: omul este produsul educației, nu al nașterii — idee cu potențial exploziv într-o societate de privilegii ereditare;
• nașterea opiniei publice: saloanele (animate adesea de femei — doamna Geoffrin, doamna du Deffand), cafenelele, academiile provinciale, lojile masonice, gazetele și Enciclopedia lui Diderot și d'Alembert creează un public care judecă — puterea trebuie de-acum să se justifice în fața lui;
• alfabetizarea și lectura: crește producția de carte, apar bibliotecile de împrumut și romanul modern; se citește mai mult, mai divers, mai critic.

Canalul de transmisie spre Europa Răsăriteană: despotismul luminat (reformele școlare ale Mariei Tereza și ale lui Iosif al II-lea — Ratio Educationis, edictul de toleranță din 1781) și universitățile germane și austriece, unde studiază elitele din Est — inclusiv corifeii Școlii Ardelene, formați la Viena și Roma. Ideea de reținut pentru sinteze: în Apus, Iluminismul pregătește revoluția politică; în Răsărit, el pregătește redeșteptarea națională — aceleași idei, alt teren, alt rod.

Școala Ardeleană și nașterea conștiinței naționale moderne

Școala Ardeleană este varianta românească a Iluminismului — prima mișcare culturală românească de anvergură europeană, născută în Transilvania din întâlnirea a trei factori: unirea religioasă cu Roma (1697–1701, crearea Bisericii Greco-Catolice, care a deschis tinerilor români școlile Vienei și Romei), reformele despotismului luminat habsburgic și excluderea politică a românilor (în afara sistemului celor trei națiuni privilegiate).

Corifeii și operele — asocieri cerute la examen:

• Samuil Micu — Istoria și lucrurile și întâmplările românilor; coautor la Biblia de la Blaj (1795);
• Gheorghe Șincai — Hronica românilor și a mai multor neamuri, cronologia monumentală a istoriei românești;
• Petru Maior — Istoria pentru începutul românilor în Dachia (1812) — cea mai influentă lucrare: demonstrația latinității, cu exagerarea polemică a purismului latin (romanii „curați”, dacii aproape dispăruți) — exagerare explicabilă prin miza politică: cu cât originea mai nobilă, cu atât drepturile mai legitime;
• Ion Budai-Deleanu — Țiganiada, prima epopee românească;
• filologie: Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (Micu și Șincai, 1780) — prima gramatică tipărită a limbii române, cu alfabet latin.

Tezele Școlii Ardelene — nucleul argumentativ: latinitatea limbii și a poporului român; continuitatea românilor în Dacia după retragerea aureliană; unitatea românilor de pretutindeni; vechimea creștinismului românesc. Din aceste teze istorice decurgea concluzia politică formulată în Supplex Libellus Valachorum (1791): românii, cei mai vechi și mai numeroși locuitori ai Transilvaniei, merită egalitate în drepturi.

Moștenirea practică: rețeaua de școli de la Blaj (deschise din 1754 — „fântânile darurilor”), manualele, gramaticile și introducerea treptată a alfabetului latin în locul celui chirilic (generalizat în Principate abia la 1860–1862). Judecata de sinteză: Școala Ardeleană a transformat identitatea românească dintr-o apartenență religioasă și locală într-o conștiință națională modernă, întemeiată pe istorie și limbă — fundamentul întregului secol XIX românesc.

Romantismul și cultul națiunii

Romantismul — curentul cultural dominant al primei jumătăți a secolului XIX — s-a născut ca reacție împotriva raționalismului iluminist și a clasicismului: împotriva regulii, sentimentul; împotriva universalului abstract, individualitatea și specificul; împotriva prezentului burghez, evadarea în trecut, în exotic, în natură.

Trăsături de recunoscut în orice text-suport: cultul sentimentului și al pasiunii; geniul creator neînțeles; fascinația pentru Evul Mediu (reabilitat după disprețul iluminist — catedralele gotice redevin admirate, romanul istoric face furori: Walter Scott, Victor Hugo); descoperirea folclorului și a „sufletului popular” (frații Grimm culeg basme, Herder teoretizează Volksgeist — spiritul poporului); natura sălbatică, nocturnul, ruinele, melancolia.

Legătura cu politica — esențială la examen: romantismul furnizează doctrina culturală a naționalismului modern. Dacă fiecare popor are un „suflet” unic, exprimat în limbă, folclor și istorie, atunci fiecare popor merită stat propriu. De aceea generația romantică este generația revoluțiilor de la 1848 și a unificărilor naționale (Italia, Germania, România). Istoria devine disciplină centrală: Michelet în Franța, iar la noi Mihail Kogălniceanu — al cărui Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie națională (1843), la Academia Mihăileană din Iași, e manifestul istoriografiei romantice românești: istoria ca temelie a identității și carte de căpătâi a patriotismului.

Romantismul românesc = pașoptismul cultural: Kogălniceanu (programul revistei Dacia literară, 1840: literatură originală, inspirată din istorie, folclor și natură — împotriva traducerilor și imitațiilor), Vasile Alecsandri (culegerea poeziilor populare, Doinele), Nicolae Bălcescu (Românii supt Mihai-Voievod Viteazul — istoria ca argument al unității; Mihai Viteazul devine, abia acum, simbolul unirii), Andrei Mureșanu (Un răsunet — viitorul imn Deșteaptă-te, române!), Heliade Rădulescu, Bolintineanu. Particularitatea românească, de subliniat: la noi romantismul NU visează la trecut împotriva prezentului, ci pune trecutul în slujba unui proiect de viitor — statul național.

Presa, școala și noile instituții culturale în secolul XIX

Secolul XIX este secolul în care cultura iese din saloane și ajunge — prin școală, presă și instituții — la mase: se construiește publicul național.

Presa românească se naște în 1829, aproape simultan în ambele Principate: Curierul românesc (București, Ion Heliade Rădulescu) și Albina românească (Iași, Gheorghe Asachi); în Transilvania, Gazeta de Transilvania (Brașov, 1838, George Barițiu) — școala politică a românilor ardeleni. Presa creează spațiul public românesc unic: aceleași idei, dezbătute simultan la București, Iași și Brașov, pregătesc unirea culturală înaintea celei politice. A doua jumătate a secolului aduce marile cotidiene (Timpul — unde Eminescu a fost redactor, Românul, Universul) și presa de mare tiraj.

Școala: de la Regulamentele Organice la legea instrucțiunii publice din 1864 (învățământ primar obligatoriu și gratuit — principiu avansat european), rețeaua școlară crește constant; licee-simbol (Sf. Sava — devenit colegiu modern, Academia Mihăileană), universitățile Iași (1860) și București (1864). Alfabetizarea rămâne totuși scăzută (la 1899, sub un sfert din populație știa carte) — decalajul dintre elitele europenizate și satul tradițional este marea temă socială a culturii române.

Instituțiile națiunii culturale: Societatea Academică Română (1866, din 1879 Academia Română) — misiune fondatoare: normarea limbii (ortografie, dicționar, gramatică — de aici și adoptarea alfabetului latin); Ateneul Român (clădirea din 1888); teatrele naționale; ASTRA (Sibiu, 1861) — asociația transilvăneană pentru cultura poporului român, rețea de biblioteci și despărțăminte care a ținut loc de stat cultural pentru românii din Imperiul Habsburgic.

Fenomen de mentalitate specific epocii, numit de Titu Maiorescu „formele fără fond” (1868): instituțiile moderne (constituție, academie, universitate, presă) au fost adoptate rapid, înaintea dezvoltării sociale care să le umple de conținut. Junimea (Iași, 1863–1864) și revista Convorbiri literare impun spiritul critic; replica istorică pe termen lung: formele au creat treptat fondul — școala și presa au produs, în două generații, publicul care le lipsea la început.

Identitate națională și cultură românească la sfârșitul secolului XIX

La capătul secolului, cultura română atinge maturitatea — marii clasici: Mihai Eminescu (poezia — și publicistica politică de la Timpul), Ion Luca Caragiale (comedia societății „formelor fără fond”: O scrisoare pierdută e satira rotativei electorale și a demagogiei), Ion Creangă (epopeea satului moldovenesc), Ioan Slavici (proza ardelenească a datoriei și măsurii). În pictură, Nicolae Grigorescu creează imaginea canonică a satului și a țăranului român (și a războiului de independență — atacul de la Smârdan); în istorie, școala critică (Xenopol, apoi Iorga) succede romantismului; B.P. Hasdeu deschide filologia comparată.

Tema identitară traversează totul: cine suntem și încotro mergem? Răspunsurile conturează cele două mari direcții care se vor înfrunta decenii:

• direcția modernistă, pro-occidentală: România se împlinește sincronizându-se cu Europa (linia liberală, apoi Zeletin și Lovinescu în secolul XX);
• direcția tradiționalistă, autohtonistă: esența românească e satul, ortodoxia, tradiția — modernizarea grăbită înstrăinează (Eminescu în publicistică, apoi sămănătorismul lui Iorga și poporanismul lui Stere, la începutul secolului XX).

Dezbaterea NU e doar literară — ea este forma culturală a întrebării politice despre calea de dezvoltare a țării, și rămâne vie până azi; subiectele de eseu o pot cere ca exemplu de „mentalități în epoca modernă”.

Dimensiunea transnațională a identității: cultura leagă românii de dincoace și de dincolo de Carpați într-o singură națiune culturală înaintea unirii politice — ASTRA și Gazeta de Transilvania în Ardeal, mișcarea memorandistă (1892–1894: Memorandumul adresat împăratului, procesul de la Cluj al liderilor — Ioan Rațiu: „existența unui popor nu se discută, se afirmă”), studenții ardeleni la București, banii publici și privați pentru școlile românești din Transilvania. Concluzia de sinteză: în secolul XIX cultura a fost instrumentul central al construcției naționale — a creat limba literară unică, memoria istorică comună și publicul care, în 1918, va face posibilă și firească Marea Unire.

Test — 6 întrebări ca la examen