Reforma și Contrareforma

Mișcările religioase din secolul al XVI-lea care au transformat harta confesională a Europei.

Cauzele Reformei

Reforma este mișcarea religioasă din secolul XVI care a rupt unitatea Bisericii Catolice apusene, dând naștere confesiunilor protestante. Cauzele se prezintă pe categorii, iar la examen contează să arăți că ele s-au acumulat de-a lungul a două secole:

• religioase și morale: decăderea moravurilor clerului — lux, ignoranță, cumulul de funcții (un episcop deținea mai multe episcopii și nu locuia în niciuna), nepotismul papilor renascentiști (Alexandru al VI-lea Borgia rămâne exemplul clasic); practica scandaloasă a indulgențelor — documente vândute de Biserică, care promiteau iertarea pedepselor pentru păcate; picătura care a umplut paharul: campania de indulgențe din 1517 pentru finanțarea bazilicii Sfântul Petru din Roma;
• intelectuale: umanismul critizase deja, cu armele filologiei, abuzurile și ignoranța clerului (Erasmus, Elogiul nebuniei; ediția sa critică a Noului Testament grec) — s-a spus că „Erasmus a ouat oul pe care Luther l-a clocit”; tiparul permite ideilor să circule cu viteză fără precedent;
• politice: principii germani și regii doreau să scape de amestecul papei și, foarte concret, să pună mâna pe averile uriașe ale Bisericii; fărâmițarea Germaniei (Sfântul Imperiu era un mozaic de sute de state) oferea Reformei protectori;
• sociale: nemulțumirea țăranilor și orășenilor față de dijme și de fiscalitatea papală, care scurgea banii Germaniei spre Roma („vaca de muls a papalității”).

Precursori existaseră — John Wycliffe în Anglia (sec. XIV) și Jan Hus în Boemia (ars pe rug la Constanz, 1415) — dar abia contextul secolului XVI (tipar + sprijin politic) a transformat protestul în ruptură durabilă. Aceasta e nuanța care desparte un răspuns mediocru de unul bun: nu ideile erau cu totul noi, ci condițiile răspândirii lor.

Luther și Reforma germană

Martin Luther (1483–1546), călugăr augustinian și profesor de teologie la Wittenberg, afișează la 31 octombrie 1517 cele 95 de teze împotriva indulgențelor — data de naștere simbolică a Reformei.

Doctrina luterană — trei principii de memorat, cu sensul lor:

• mântuirea numai prin credință (sola fide): omul nu se mântuiește prin fapte, pelerinaje sau indulgențe cumpărate, ci prin credința dăruită de Dumnezeu;
• autoritatea numai a Scripturii (sola scriptura): Biblia, nu tradiția Bisericii sau hotărârile papilor, e singura normă de credință — de aici traducerea Bibliei în germană de către Luther, act fondator și pentru limba literară germană;
• preoția universală: fiecare credincios are acces direct la Dumnezeu; clerul nu mai e o castă intermediară — cultul se simplifică (dispar cultul sfintelor moaște, pelerinajele, mănăstirile; din șapte taine rămân două: botezul și euharistia), iar slujba se ține în limba poporului.

Cronologia rupturii: 1520 — Luther arde public bula papală de excomunicare; 1521 — la Dieta de la Worms, în fața împăratului Carol Quintul, refuză să retracteze („Aici stau, altfel nu pot”); scos în afara legii, e ascuns de electorul Saxoniei la castelul Wartburg, unde traduce Noul Testament.

Reforma se împletește imediat cu politica și societatea: Războiul Țărănesc german (1524–1525) — țăranii, conduși de Thomas Müntzer, radicalizează mesajul luteran în revendicări sociale; Luther condamnă răscoala și se aliniază definitiv cu principii. Princiii care „protestează” la dieta din Speyer (1529) dau numele de protestanți. După decenii de războaie religioase, Pacea de la Augsburg (1555) consacră principiul cuius regio, eius religio: religia principelui este religia supușilor — libertate religioasă pentru state, nu pentru indivizi; capcană frecventă: pacea recunoștea doar luteranismul, nu și calvinismul.

Calvin, calvinismul și celelalte ramuri ale Reformei

Jean Calvin (1509–1564), reformator francez refugiat la Geneva, dă Reformei a doua sa mare ramură. Lucrarea sa fundamentală: Instituția religiei creștine (1536).

Doctrina specifică a calvinismului este predestinarea: Dumnezeu a hotărât dinainte cine se mântuiește (cei aleși) și cine nu — omul nu poate schimba hotărârea divină, dar viața cinstită, munca și reușita pot fi citite ca semne ale alegerii. De aici o etică a muncii, economiei și disciplinei care — teză celebră a sociologului Max Weber — ar fi favorizat dezvoltarea capitalismului în țările calvine.

La Geneva, Calvin organizează o adevărată republică religioasă: comunitatea e condusă de pastori și de un consistoriu de bătrâni (prezbiteri), cu o disciplină morală severă (interzicerea jocurilor, a luxului, a dansului); episcopatul dispare, biserica se organizează de jos în sus — model cu consecințe politice antiautoritare pe termen lung.

Răspândirea: Franța (hughenoții — războaiele religioase franceze culminează cu masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu, 1572; pacificarea vine prin Edictul de la Nantes, 1598, al lui Henric al IV-lea — primul mare act de toleranță religioasă de stat), Țările de Jos, Scoția (John Knox — prezbiterianismul), Ungaria și Transilvania.

A treia cale: Reforma engleză (anglicanismul) — declanșată nu doctrinar, ci politic: Henric al VIII-lea, căruia papa îi refuză anularea căsătoriei, rupe Biserica Angliei de Roma prin Actul de Supremație (1534), regele devenind capul Bisericii; averile mănăstirilor sunt secularizate. Doctrinar, anglicanismul rămâne un compromis între catolicism (ierarhie episcopală, ritual) și protestantism (fără papă, fără mănăstiri).

De reținut și ramura radicală — anabaptiștii (botezul doar la maturitate, comunități egalitare), reprimați dur de toate taberele: Reforma nu a fost un bloc unitar, ci un evantai de mișcări.

Contrareforma și Conciliul de la Trento

Reacția Bisericii Catolice are două fețe, pe care subiectele le cer deseori distinse: Reforma catolică (înnoirea internă, începută chiar înainte de Luther) și Contrareforma (ofensiva împotriva protestantismului). În practică, ele s-au împletit.

Instrumentele Contrareformei:

• Conciliul de la Trento (1545–1563) — răspunsul doctrinar: NU face concesii protestanților (reafirmă cele șapte taine, autoritatea tradiției alături de Scriptură, mântuirea prin credință ȘI fapte, cultul sfinților, celibatul clerului), dar corectează abuzurile: interzice vânzarea indulgențelor și cumulul de funcții, obligă episcopii la rezidență, înființează seminarii pentru formarea unui cler educat, impune catehismul unic. Formula de reținut: fermitate în dogmă, reformă în disciplină;
• Ordinul iezuit (Compania lui Isus), întemeiat de Ignațiu de Loyola și aprobat de papă în 1540: organizat aproape militar, cu ascultare totală față de papă; armele lui — educația (cele mai bune colegii ale Europei, prin care recâștigă elitele), misionarismul (Asia, America — Francisc Xavier) și influența la curțile regale (duhovnicii principilor);
• Inchiziția romană (reorganizată în 1542) și Indexul cărților interzise (1559) — cenzura și represiunea; procesele celebre (Giordano Bruno ars pe rug în 1600, procesul lui Galilei în 1633) țin de acest climat;
• arta ca armă: barocul — biserici somptuoase, emoție, spectacol — menite să recucerească sufletele prin simțuri, în contrast programatic cu austeritatea templelor calvine.

Rezultatul pe hartă: sudul Europei (Italia, Spania, Portugalia, Franța în cele din urmă, Polonia, Austria, Bavaria) rămâne sau redevine catolic; nordul (Scandinavia, nordul Germaniei, Anglia, Scoția, Olanda) rămâne protestant. Prețul: un secol și jumătate de războaie religioase, încheiate abia prin Pacea Westfalică (1648), care consacră coexistența confesiunilor — și, implicit, sfârșitul visului unei creștinătăți unitare.

Reforma în Transilvania și efectele ei asupra românilor

Transilvania secolului XVI este un caz european aparte: după înfrângerea Ungariei la Mohács (1526) și transformarea ei centrale în pașalâc (1541), Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate otomană — context politic care a permis Reformei să se răspândească nestingherit, fără un rege catolic care s-o reprime.

Răspândirea, pe etnii — corelație tipică de examen:

• sașii adoptă luteranismul (reformatorul lor: Johannes Honterus din Brașov);
• maghiarii și secuii trec în majoritate la calvinism, o parte la unitarianism (antitrinitarianism — negarea Sfintei Treimi; reprezentant: Ferenc Dávid), confesiune născută chiar în Transilvania;
• o minoritate maghiară rămâne catolică.

Momentul de pionierat european: dietele de la Turda (hotărârile din 1568) proclamă libertatea predicării pentru patru religii recepte (acceptate oficial): catolică, luterană, calvină, unitariană — una dintre primele forme de toleranță religioasă legiferată din Europa, într-un secol în care aiurea ardeau rugurile.

Limita esențială, care se pierde des și costă puncte: ortodoxia românilor NU a fost religie receptă, ci doar tolerată — iar românii, majoritari numeric, au rămas în afara sistemului politic al celor trei națiuni privilegiate (nobilimea maghiară, sașii, secuii), consfințit încă din 1437 (Unio Trium Nationum). Toleranța de la Turda era deci reală, dar selectivă.

Efect paradoxal pozitiv pentru cultura română: propaganda reformată, care cerea cult pe limba poporului, a stimulat tipăriturile în limba română — cărțile diaconului Coresi la Brașov (după 1559–1560), finanțate parțial de patriciatul săsesc și de autoritățile reformate, au pus bazele limbii române literare. Încercările de a-i converti pe români la calvinism au eșuat însă aproape complet: ortodoxia a rămas coloana identității românești din Transilvania — iar problema statutului religios al românilor va exploda politic în secolul XVIII (unirea cu Roma, Supplex-ul).

Test — 6 întrebări ca la examen