Relații internaționale

Diplomația, conflictele și alianțele dintre state în antichitate și evul mediu, inclusiv cruciadele și relațiile cu Imperiul Otoman.

Cruciadele: cauze, desfășurare, consecințe

Cruciadele sunt expedițiile militare ale creștinătății apusene pentru eliberarea Locurilor Sfinte (Ierusalimul) de sub stăpânirea musulmană, desfășurate între 1096 și 1291. Punctul de plecare: apelul papei Urban al II-lea la conciliul de la Clermont (1095) — „Dumnezeu o vrea!”.

Cauzele se cer pe straturi, nu doar cea religioasă:

• religioase: eliberarea Sfântului Mormânt, iertarea păcatelor promisă cruciaților, avântul pelerinajelor;
• politice: papalitatea urmărea să-și afirme conducerea creștinătății și să canalizeze violența cavalerilor în afară; Bizanțul ceruse ajutor contra turcilor selgiucizi (după dezastrul de la Manzikert, 1071);
• economice și sociale: foamea de pământ a cavalerilor fără moștenire (dreptul primului născut), interesele Veneției și Genovei pentru comerțul levantin, suprapopularea relativă a Apusului.

Momente de reper: cruciada I (1096–1099) — singura pe deplin reușită: cucerirea Ierusalimului (1099) și întemeierea statelor cruciate în Orient; cruciada a IV-a (1202–1204) — deturnată de venețieni: cruciații cuceresc și jefuiesc Constantinopolul creștin (1204), întemeind Imperiul Latin de Răsărit — dovada că interesele economice ajunseseră să domine idealul religios; 1291 — căderea Acrei, ultima posesiune cruciată.

Consecințe: eșec militar pe termen lung (Locurile Sfinte pierdute), adâncirea rupturii dintre catolici și ortodocși (1204 a făcut schisma ireversibilă), slăbirea Bizanțului — dar și consecințe economice majore: avântul comerțului italian în Mediterana orientală, contactul Apusului cu civilizația arabă și bizantină (știință, tehnică, produse noi).

Ideea de cruciadă târzie (secolele XIV–XV) — coalițiile antiotomane la care participă și românii — este puntea acestui subcapitol cu istoria românească: Nicopole (1396) și Varna (1444) sunt cruciade târzii.

Diplomația medievală și instrumentele ei

Relațiile dintre statele medievale nu se reduc la războaie — examenul cere să știi și instrumentele păcii:

• tratatele de alianță și de pace, întărite prin jurăminte religioase; încălcarea lor era sperjur, sancționat de Biserică;
• căsătoriile dinastice — cel mai folosit instrument diplomatic: alianțele se pecetluiau prin înrudirea caselor domnitoare (de aceea marile familii europene erau toate înrudite);
• soliile: trimiși cu scrisori de acreditare; din secolul XV, orașele italiene inventează ambasadorul permanent — diplomația modernă se naște la Veneția, Milano și Florența;
• arbitrajul papal și conciliile — papa se voia judecătorul suprem al creștinătății (exemplu celebru, deja la granița epocii moderne: împărțirea lumii extraeuropene între Spania și Portugalia prin Tratatul de la Tordesillas, 1494, sub arbitraj papal);
• omagiul și suzeranitatea dintre state: un principe putea recunoaște suzeranitatea altuia, rămânând stăpân în țara lui — schema care definește și raporturile domnilor români cu Ungaria, Polonia sau Poarta.

Pentru spațiul românesc, diplomația a fost o chestiune de supraviețuire: Țările Române, state mici între trei mari puteri (Regatul Ungariei, Regatul Poloniei, apoi Imperiul Otoman), au practicat sistematic echilibrul: se sprijineau pe o mare putere creștină contra Porții, sau invers, și comutau alianțele când raportul de forțe se schimba. Exemple-cheie: tratatul de la Brașov (7 martie 1395) dintre Mircea cel Bătrân și Sigismund de Luxemburg — prima alianță antiotomană a unui domn român, încheiată în condiții de egalitate; tratatul de la Lublau (1412) dintre Ungaria și Polonia, care prevedea chiar împărțirea Moldovei dacă nu participa la lupta antiotomană — dovadă că și puterile creștine erau o amenințare; omagiile prestate de Ștefan cel Mare regelui polon (Colomeea, 1485) pentru a obține sprijin contra otomanilor.

Mircea cel Bătrân și Iancu de Hunedoara

Mircea cel Bătrân (1386–1418), domn al Țării Românești, deschide seria marilor lupte antiotomane românești. Acțiunile lui, în ordine logică:

• Rovine (1394 sau 1395) — victorie asupra sultanului Baiazid I Fulgerul; oastea mică a țării folosește tactica clasică românească: teren mlăștinos, hărțuire, evitarea bătăliei în câmp deschis;
• tratatul de la Brașov (1395) cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei — alianță antiotomană de pe poziții egale;
• participarea la cruciada de la Nicopole (1396) — coaliția apuseană e zdrobită de Baiazid; Mircea, care recomandase prudență, se retrage cu oastea intactă;
• după înfrângerea lui Baiazid de către Timur Lenk la Ankara (1402), Mircea intervine activ în luptele pentru tronul otoman, susținând pretendenți — un domn român ajunge arbitru al succesiunii sultanilor;
• spre sfârșitul domniei acceptă plata haraciului: pacea cumpărată, autonomia păstrată.

Sub Mircea, Țara Românească atinge întinderea maximă — „stăpân până la Marea cea Mare”, inclusiv Dobrogea (din 1388).

Iancu de Hunedoara (voievod al Transilvaniei 1441–1456, guvernator al Ungariei 1446–1453) mută strategia de la apărare la ofensivă: proiectul lui era alungarea otomanilor din Europa, prin coalizarea forțelor creștine — inclusiv coordonarea celor trei țări române, unde sprijină domni fideli (Vladislav al II-lea, Bogdan al II-lea).

• „Campania cea lungă” (1443–1444): ofensivă victorioasă în Balcani, până aproape de Sofia; îl obligă pe sultan la pacea de la Seghedin (1444), favorabilă creștinilor;
• Varna (10 noiembrie 1444): ruperea păcii de către tabăra creștină duce la dezastru — regele Vladislav I moare pe câmpul de luptă;
• Belgrad (iulie 1456): marea victorie a lui Iancu asupra lui Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului (1453); înaintarea otomană spre Europa Centrală e oprită pentru circa 70 de ani. Iancu moare de ciumă în tabără, la scurt timp; papa îl numise „atletul cel mai puternic al lui Hristos”.

Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare

Vlad Țepeș (1448; 1456–1462; 1476) duce cea mai radicală politică antiotomană: în 1459 refuză plata haraciului, iar în iarna 1461–1462 atacă garnizoanele otomane de la sud de Dunăre. Riposta vine în vara lui 1462: Mehmed al II-lea invadează Țara Românească cu o armată uriașă. Țepeș aplică tactica pământului pârjolit și lovește decisiv prin atacul de noapte de la Târgoviște (16/17 iunie 1462), încercând să-l ucidă pe sultan în propria tabără. Otomanii se retrag fără să fi transformat țara în pașalâc — dar boierii îl părăsesc pe Țepeș, iar tronul revine fratelui său Radu cel Frumos, fidel Porții; Vlad e închis ani buni în Ungaria de Matia Corvin. Lecția de examen: succesul militar fără sprijin intern și extern nu se poate consolida politic.

Ștefan cel Mare (1457–1504), domnul Moldovei, combină exemplar toate instrumentele — războiul, diplomația, căsătoriile dinastice, biserica:

• își asigură întâi granițele: recucerește Chilia (1465), înfrânge invazia maghiară la Baia (1467) — Matia Corvin, rănit, renunță la planurile asupra Moldovei;
• refuză plata tributului mărit și îl înfrânge zdrobitor pe Soliman Pașa la Vaslui (Podul Înalt, 10 ianuarie 1475) — cea mai mare victorie creștină asupra otomanilor până atunci; scrisoarea circulară a lui Ștefan către principii creștini cere coalizarea, dar primește laude, nu armate;
• 1475: tratat de alianță cu Matia Corvin, regele Ungariei — foștii dușmani, uniți de pericolul comun;
• 1476: campania condusă de Mehmed al II-lea însuși; înfrângere la Războieni (Valea Albă), dar cetățile (Suceava, Neamț, Hotin) rezistă, iar sultanul se retrage fără rezultat;
• 1484: sultanul Baiazid al II-lea cucerește Chilia și Cetatea Albă — pierdere ireparabilă; pentru a le recupera, Ștefan prestează omagiu regelui polon la Colomeea (1485), fără folos;
• 1497: când Polonia însăși invadează Moldova, o zdrobește în Codrii Cosminului; prin pacea și tratatul ulterior, Moldova iese de sub orice suzeranitate polonă;
• la sfârșitul domniei, acceptă plata tributului: autonomia țării, prezervată prin compromis.

Cronicarul polon Jan Długosz îl socotea vrednic să conducă o coaliție a întregii creștinătăți.

Bilanțul rezistenței românești și semnificația ei europeană

Privite împreună, acțiunile lui Mircea, Iancu, Vlad Țepeș și Ștefan formează un secol de rezistență românească (c. 1390–1500), iar la examen se cere judecata de ansamblu, nu doar înșiruirea bătăliilor.

Trăsăturile comune ale luptei — schema de sinteză:

• disproporția de forțe: state mici contra celui mai puternic imperiu al epocii; de aici tactica specifică — evitarea bătăliilor decisive în câmp deschis, pârjolirea pământului, otrăvirea fântânilor, retragerea populației în munți și păduri, hărțuirea, alegerea terenului îngust și mlăștinos (Rovine, Vaslui);
• combinarea armelor cu diplomația: fiecare mare domn a alternat războiul cu tratatele și, la nevoie, cu plata tributului;
• căutarea permanentă a alianțelor creștine (Ungaria, Polonia, Veneția, papalitatea) — și dezamăgirea aproape constantă: ajutorul real a fost rar, iar puterile creștine aveau propriile ambiții asupra spațiului românesc;
• scopul limitat și realist: nu distrugerea Imperiului Otoman, ci păstrarea ființei statale — autonomia internă, instituțiile, religia.

Rezultatul: Țările Române nu au fost transformate în pașalâcuri, spre deosebire de Bulgaria, Serbia sau Ungaria centrală (1541). Regimul lor — suzeranitate otomană cu autonomie internă, reglementată prin capitulații — este victoria istorică a acestui secol de rezistență.

Semnificația europeană, formulată de istoriografie: Țările Române au fost o „poartă a creștinătății” (Iancu de Hunedoara) sau, în expresia consacrată, un scut al Europei — rezistența de la Dunăre a încetinit înaintarea otomană spre centrul continentului, câștigând timp pentru Europa Centrală. Recunoașteri contemporane: titlul de „atlet al lui Hristos” dat de papă lui Iancu și lui Ștefan. Nuanța critică, cerută la subiectele de eseu: acest rol de scut a fost plătit de români cu tribut, teritorii pierdute (Dobrogea, Chilia, Cetatea Albă) și cu o dezvoltare economică frânată de vecinătatea otomană.

Test — 6 întrebări ca la examen