Economie și societate urbană

Dezvoltarea orașelor și a economiei comerciale în evul mediu european și în spațiul românesc.

Renașterea urbană (secolele XI–XIII)

După prăbușirea Romei, viața urbană a Apusului aproape dispăruse: orașele antice se restrânseseră la nuclee episcopale, economia devenise rurală. Din secolul XI, orașele renasc — fenomenul se numește renașterea urbană și trebuie explicat prin cauzele lui, nu doar enunțat:

• creșterea producției agricole (plugul greu, asolamentul trienal) hrănește o populație în creștere și eliberează brațe de muncă pentru meșteșuguri;
• relansarea comerțului pe drumurile terestre și maritime cere locuri de schimb: târgurile permanente devin orașe;
• relativa pacificare a Europei după oprirea ultimelor invazii (normanzi, maghiari).

Orașele apar în locuri privilegiate: la intersecții de drumuri, vaduri de râu, în jurul castelelor și mănăstirilor (burgus — de aici burghezi, locuitorii târgurilor), în porturi.

Esențial pentru examen este statutul juridic: orașul medieval luptă să scape de sub puterea seniorului pe pământul căruia s-a născut. Prin răscumpărare sau revoltă, orașele obțin charte de libertăți (privilegii) — dreptul de a se autoadministra: consiliu ales, primar (maire, burgermeister), justiție proprie, milițiie proprie, finanțe proprii. Principiul german „aerul orașului te face liber”: șerbul care trăia un an și o zi în oraș devenea om liber — de aceea orașul submina, prin simpla lui existență, ordinea feudală.

Cele mai emancipate au fost orașele-republici italiene (Veneția, Genova, Florența), state de sine stătătoare, și orașele-comune din Flandra și nordul Franței. Orașul medieval rămâne totuși mic după standardele noastre: 5–10 mii de locuitori era deja un oraș serios; Parisul, cu peste 100 000, era un gigant.

Meșteșugurile și breslele

Economia urbană se sprijină pe meșteșuguri — producția manuală specializată: țesători, fierari, cizmari, brutari, aurari. Instituția care le organizează este breasla (corporația): asociația obligatorie a meșterilor din aceeași meserie dintr-un oraș.

Breasla controla totul, iar funcțiile ei se cer enumerate:

• monopolul producției: nimeni nu putea practica meseria în oraș fără să fie membru;
• controlul calității: reglementa materiile prime, uneltele, tehnicile și prețurile — statutele breslei prevedeau amenzi pentru marfă proastă;
• limitarea concurenței: fixa numărul de ateliere, de ucenici, orele de lucru (interzicea munca la lumina lumânării, ca să nu scadă calitatea);
• funcție socială și religioasă: ajuta văduvele și orfanii meșterilor, avea sfânt patron, altar propriu, steag propriu, participa la apărarea orașului (turnurile de breaslă din cetăți).

Ierarhia internă avea trei trepte: ucenic (copil dat la învățătură, ani buni, fără plată) → calfă (lucrător plătit, care își face „anii de călătorie” pe la alți meșteri) → meșter (patron de atelier, membru deplin al breslei, primit după executarea unei capodopere — o lucrare-test).

Nuanța de fond, care face diferența la examen: breasla NU era o întreprindere capitalistă. Scopul ei nu era profitul maxim, ci traiul decent și egal al tuturor meșterilor — de aceea limita producția și inovația. Tocmai de aceea, la sfârșitul Evului Mediu, negustorii-antreprenori vor ocoli breslele, dând de lucru la domiciliu țăranilor (sistemul Verlag) — germenele capitalismului comercial.

Comerțul medieval: mări, târguri, bănci

Marele comerț medieval s-a organizat pe două axe maritime, iar legătura dintre ele a făcut prosperitatea Europei:

• Mediterana — domeniul orașelor italiene Veneția și Genova, care aduc din Orient (prin Bizanț, Egipt, porturile Levantului) mirodenii, mătase, pietre prețioase — mărfuri de lux, scumpe și ușoare. Cruciadele au consolidat pozițiile italiene în porturile orientale;
• Marea Nordului și Baltica — domeniul Hansei, liga orașelor germane (Lübeck, Hamburg, Danzig), care vehiculează mărfuri grele și de masă: grâne, lemn, blănuri, pește sărat, postav.

Între cele două axe, schimbul se făcea la târgurile din Champagne (Franța, sec. XII–XIII), întâlnirea anuală a negustorilor italieni cu cei flamanzi și germani — apoi, tot mai mult, pe ruta maritimă Gibraltar–Flandra și prin orașele germane de sud (Augsburg, Nürnberg).

Comerțul mare a impus instrumente noi, strămoșii direcți ai finanțelor moderne:

• moneda de aur reapare în Apus în sec. XIII (florinul Florenței, ducatul Veneției);
• cambia (scrisoarea de schimb): negustorul depune bani la o bancă în Italia și încasează suma la Bruges — banii călătoresc pe hârtie, nu în cufere prin păduri cu tâlhari;
• banca (de la banca — masa zarafului) și contabilitatea în partidă dublă; marile familii de bancheri (Medici la Florența, Fugger la Augsburg) ajung să crediteze regi și papi;
• companiile comerciale și asigurarea maritimă, care împart riscul.

Atenție la o judecată de nuanță: Biserica interzicea camăta (dobânda), dar practica financiară a găsit forme de ocolire (cambia includea discret dobânda în cursul de schimb) — morala oficială și realitatea economică nu coincid.

Orașe și târguri în spațiul românesc

Orașele medievale românești s-au născut mai târziu decât cele apusene (secolele XIII–XIV) și, spre deosebire de acestea, nu au obținut autonomia deplină față de puterea centrală: domnul rămânea stăpânul orașelor, care aveau totuși organe proprii — județul (șoltuzul în Moldova) și cei 12 pârgari — și se bucurau de privilegii domnești.

Originea lor e dublă: târguri născute din schimbul local (Târgoviște, Târgu Iași, Târgu Neamț — numele însuși spune povestea) și orașe crescute pe marile drumuri ale comerțului internațional. Poziția-cheie a spațiului românesc: pe aici treceau rutele care legau Europa Centrală de gurile Dunării și de Marea Neagră:

• drumul moldovenesc: Liov (Lwów) → Suceava → Iași → Cetatea Albă (la limanul Nistrului) — vertebra economică a Moldovei;
• drumul muntean: Brașov → Câmpulung/Târgoviște → Brăila — lega Transilvania de Dunărea de Jos.

Controlul acestor drumuri explică interesul marilor puteri pentru Chilia și Cetatea Albă — și de ce pierderea lor (1484, sub Ștefan cel Mare) a fost o lovitură economică, nu doar militară.

În Transilvania, orașele săsești — Brașov, Sibiu, Bistrița, Cluj, Sighișoara — erau adevărate orașe de tip apusean, cu bresle puternice și privilegii regale, întărite cu ziduri. Ele au dominat comerțul cu Țara Românească și Moldova: privilegiile comerciale acordate brașovenilor de domnii munteni (de la Mircea cel Bătrân) și bistrițenilor/brașovenilor de cei moldoveni sunt izvoare clasice.

Orașele românești exportau materii prime (vite, piei, ceară, miere, pește, sare) și importau produse meșteșugărești (postavuri, arme, unelte) — un schimb tipic între o economie agrar-pastorală și centrele manufacturiere; vama (tricesima în Transilvania) era o sursă majoră de venit domnesc.

Societatea urbană și consecințele avântului orașelor

Orașul medieval a creat un tip social nou: burghezia — negustori, meșteri, bancheri, notari —, oameni a căror putere venea din avere mobilă (bani), nu din pământ și nici din naștere. În schema celor trei stări, burghezul nu-și găsea locul: iată de ce avântul urban a lucrat, pe termen lung, la subminarea ordinii feudale.

Societatea urbană era însă ea însăși ierarhizată — nu idealiza „libertatea” orașului:

• patriciatul: marile familii de negustori și bancheri, care monopolizau consiliul orășenesc;
• meșterii breslași — pătura mijlocie, care cerea acces la conducere (revoltele breslelor contra patriciatului, sec. XIV);
• plebea urbană: calfe, salahori, servitori — fără drepturi politice, primii loviți de scumpete și molime.

Consecințele mari ale renașterii urbane, în lanț logic — schema aceasta acoperă întrebările de tip „explicați rolul orașelor”:

• economic: trecerea de la economia naturală (autarhică) la economia de schimb, monetară;
• social: apariția burgheziei și o breșă în servaj („aerul orașului te face liber”);
• politic: orașele devin aliatele regalității contra marilor seniori — banii orașelor finanțează centralizarea statului, iar orășenii intră în adunările de stări (starea a treia);
• cultural: în orașe apar universitățile, școlile laice ale negustorilor (socotit, scris, limbi), iar mai târziu Renașterea — un fenomen prin excelență urban, finanțat de banii negustorești.

În spațiul românesc, ponderea mai mică a orașelor și dependența lor de domnie explică de ce burghezia autohtonă a rămas firavă până în epoca modernă — una dintre deosebirile structurale între istoria românească și cea apuseană, pe care subiectele de sinteză o pot cere.

Test — 6 întrebări ca la examen