Geografie economică mondială – resurse și industrie

Studiază distribuția resurselor naturale și a ramurilor industriale la nivel mondial.

Combustibilii fosili

Combustibilii fosili — cărbunele, petrolul și gazele naturale — asigură încă cea mai mare parte a energiei mondiale, iar repartiția lor inegală pe Glob explică o bună parte din comerțul și geopolitica lumii.

• Cărbunele – cea mai veche resursă a industrializării, cu rezerve mari și larg răspândite; China este de departe primul producător și consumator, urmată de India, Indonezia, SUA și Australia (mare exportator). Cărbunele superior (huila) merge în siderurgie ca cocs, cel inferior (lignitul) în termocentrale. Dezavantajul major: cele mai mari emisii de dioxid de carbon pe unitatea de energie.
• Petrolul – „aurul negru”, resursa strategică a secolului XX și încă baza transporturilor; cele mai mari rezerve convenționale sunt concentrate în regiunea Golfului Persic (Arabia Saudită, Irak, Iran, Kuweit, Emiratele Arabe Unite); alți mari producători: SUA (devenite primul producător mondial datorită exploatării petrolului de șist), Rusia, Canada, Venezuela (rezerve uriașe de petrol greu). Statele exportatoare s-au grupat în OPEC, care influențează prețul mondial prin cotele de producție.
• Gazele naturale – combustibilul fosil cel mai „curat”; mari producători: SUA, Rusia, Iran, Qatar; se transportă prin gazoducte sau lichefiate (GNL), cu nave metaniere — ceea ce a globalizat piața gazului.

Ideea de examen: marile zone de producție (Golful Persic, Rusia) nu coincid cu marile zone de consum (Europa, Asia de Est) — de aici fluxurile energetice mondiale și dependențele geopolitice.

Resursele minerale și sursele de energie

Minereurile metalifere urmează aceeași regulă a concentrării geografice:

• minereul de fier – baza siderurgiei; mari producători și exportatori: Australia și Brazilia, plus China (mare producător, dar și cel mai mare importator);
• bauxita (pentru aluminiu) – Australia, Guineea, Brazilia;
• cuprul – Chile (primul producător mondial), Peru, R.D. Congo;
• metalele prețioase și rare – aurul (China, Australia, Rusia, Africa de Sud), iar pentru înalta tehnologie pământurile rare, a căror prelucrare este dominată de China — pârghie geopolitică majoră;
• cobaltul și litiul – esențiale pentru baterii: R.D. Congo (cobalt), Australia și „triunghiul litiului” sud-american (Chile, Argentina, Bolivia).

La energie electrică, structura mondială pe surse trebuie știută în linii mari: termocentralele (pe cărbune și gaze) încă domină, urmate de hidrocentrale (ponderi uriașe în Norvegia, Brazilia, Canada), centralele nucleare (Franța — recordul ponderii, circa două treimi din producția națională; SUA — cea mai mare producție absolută) și sursele regenerabile noi — eolianul și solarul, în creșterea cea mai rapidă, cu China lider mondial la capacități instalate.

Distincția de vocabular care aduce punct la examen: resursele epuizabile (neregenerabile) — combustibilii fosili, minereurile — versus resursele inepuizabile (regenerabile) — energia solară, eoliană, hidraulică, geotermică.

Industria mondială – ramuri și localizare

Ramurile industriale de reținut, cu logica localizării lor:

• siderurgia (fontă și oțel) – se localizează istoric lângă cărbune și minereu (Ruhr, Marile Lacuri), iar modern în porturi, unde materiile prime sosesc pe mare (Japonia, Coreea de Sud, China litorală); China produce mai bine de jumătate din oțelul mondial;
• industria constructoare de mașini – ramura cea mai complexă; automobilele: China (cel mai mare producător), Japonia, Germania, SUA, Coreea de Sud; construcțiile navale: aproape integral în Asia de Est (China, Coreea de Sud, Japonia); aeronautica: duopolul Airbus (Europa) – Boeing (SUA);
• industria chimică și petrochimică – lângă rafinării și porturi (Golful Mexic, Rotterdam, Golful Persic);
• electronica și semiconductorii – lanț global: proiectare în SUA, fabricație concentrată în Taiwan (TSMC), Coreea de Sud, China — concentrare care a transformat cipurile în problemă strategică mondială;
• industria textilă – exemplul clasic de ramură migrată spre țările cu forță de muncă ieftină: Bangladesh, Vietnam, India, după ce a părăsit Europa de Vest.

Tendința generală, cerută la analize: delocalizarea — mutarea producției din statele dezvoltate spre cele emergente, cu costuri mici — a făcut din Asia de Est „atelierul lumii”, în timp ce statele dezvoltate păstrează cercetarea, proiectarea și serviciile cu valoare adăugată mare.

Globalizarea economică

Globalizarea este procesul de integrare tot mai strânsă a economiilor naționale într-un sistem mondial unic, prin fluxuri de mărfuri, capital, informații și persoane. Nu este un fenomen abstract — are mecanisme concrete, care se cer enumerate:

• scăderea costurilor de transport – în primul rând prin containerizare: containerul standardizat a redus dramatic costul transportului maritim și a făcut rentabilă fabricarea unui produs la mii de kilometri de piața lui;
• revoluția informațională – internetul permite coordonarea în timp real a producției distribuite pe mai multe continente;
• liberalizarea comerțului – reducerea taxelor vamale sub egida OMC (Organizația Mondială a Comerțului) și prin acorduri regionale;
• piețele financiare interconectate – capitalul circulă instantaneu între burse.

Rezultatul definitoriu: lanțurile globale de producție — un telefon este proiectat în SUA, cu cip din Taiwan, ecran din Coreea, asamblat în China sau India și vândut în Europa. Avantaje: prețuri mai mici, difuzarea tehnologiei, scoaterea din sărăcie a sute de milioane de oameni în Asia. Critici și riscuri: adâncirea decalajelor între câștigătorii și perdanții globalizării, dezindustrializarea unor regiuni din statele dezvoltate, vulnerabilitatea lanțurilor de aprovizionare (dovedită de pandemie), presiunea asupra mediului. De aici tendința recentă de relocalizare a producțiilor strategice (cipuri, medicamente) — globalizarea nu dispare, dar se reorganizează pe criterii de securitate economică.

Corporațiile transnaționale și comerțul mondial

Corporațiile transnaționale (multinaționale) sunt companiile care produc și vând în mai multe state, prin filiale — actorii principali ai globalizării. Cifra de afaceri a celor mai mari (Apple, Walmart, Amazon, Toyota, Shell, Samsung) depășește PIB-ul multor state, ceea ce le dă o putere economică comparabilă cu a guvernelor.

Logica lor spațială este diviziunea internațională a muncii: sediul central și cercetarea rămân în statul de origine (SUA, Japonia, Germania, Coreea de Sud), producția se amplasează unde costurile sunt mici (Asia de Sud-Est, Mexic, Europa de Est — inclusiv România, prin fabricile auto și IT), iar vânzările urmăresc marile piețe de consum. Instrumentul de expansiune: investițiile străine directe (ISD), prin care corporația deschide sau cumpără capacități de producție în alte țări.

Comerțul mondial a crescut de zeci de ori după 1950, mai repede decât producția — dovada cea mai clară a globalizării. Trăsături de reținut:

• circa 80% din volumul mărfurilor circulă pe mare, prin marile rute care leagă Asia de Est, Europa și America de Nord, cu punctele de strangulare Suez, Panama, Malacca și Ormuz;
• primii exportatori mondiali de mărfuri: China, SUA, Germania;
• structura tipică: statele dezvoltate și emergente exportă produse manufacturate, multe state în curs de dezvoltare rămân dependente de exportul de materii prime — schimb inegal, pentru că valoarea adăugată e la produsul finit;
• comerțul cu servicii (IT, finanțe, turism) crește cel mai rapid — segment în care România s-a specializat vizibil prin serviciile informatice.

Test — 6 întrebări ca la examen