Resursele naturale ale Europei

Inventarierea și analiza principalelor resurse naturale ale Europei și valorificarea lor.

Clasificarea resurselor naturale

Resursele naturale sunt totalitatea elementelor din natură pe care omul le poate folosi în activitățile sale. Prima distincție, obligatorie la examen, este după capacitatea de refacere:

• resurse regenerabile — se refac natural într-un timp comparabil cu ritmul folosirii lor: apa, aerul, solul (parțial), pădurea, energia solară, eoliană, hidraulică, geotermală;
• resurse neregenerabile (epuizabile) — s-au format în milioane de ani și nu se refac la scara vieții umane: combustibilii fosili (cărbuni, petrol, gaze naturale) și minereurile.

Atenție la o nuanță care se punctează: pădurea și solul sunt regenerabile doar condiționat — dacă ritmul defrișării depășește ritmul regenerării, sau dacă solul este erodat, resursa se comportă practic ca una epuizabilă. Solul are nevoie de sute-mii de ani pentru a se forma pe câțiva centimetri.

Alte criterii de clasificare: după locul de proveniență (resurse ale subsolului, ale solului, ale apelor, ale atmosferei) și după modul de folosire (energetice, industriale, alimentare).

Poziția Europei: continent relativ sărac în resurse de subsol raportat la consumul său uriaș — de aceea Europa este un mare importator de petrol, gaze și minereuri. Această dependență de importuri explică politica actuală a UE de dezvoltare accelerată a resurselor regenerabile.

Resursele de subsol — combustibilii fosili

Cărbunii au fost combustibilul revoluției industriale, iar marile bazine carbonifere au fixat industria și populația Europei:

• bazinul Ruhr (Germania) — cel mai celebru; plus bazinele din Silezia Superioară (Polonia), Doneț (Ucraina), Yorkshire (Regatul Unit);
• tipuri: cărbunii superiori (huila, antracitul — putere calorică mare, huila cocsificabilă folosită în siderurgie) și cărbunii inferiori (lignitul, cărbunele brun — arși mai ales în termocentrale; Germania și Polonia rămân mari producători de lignit).

Petrolul și gazele naturale — Europa produce relativ puțin față de cât consumă:

• principala zonă de extracție este Marea Nordului (platforma continentală), exploatată de Norvegia și Regatul Unit; Norvegia este cel mai important exportator european de hidrocarburi (fără a fi membră UE);
• alte zone: bazinul Volga-Ural și Siberia de Vest (Rusia, dacă e inclusă în analiza continentului), România (zăcăminte vechi, în mare parte epuizate, dar cu tradiție — la Ploiești a funcționat una dintre primele rafinării ale lumii) și platforma Mării Negre;
• restul consumului se acoperă din importuri.

Capcană de examen: nu confunda rezervele (cantitatea existentă în subsol) cu producția (cantitatea extrasă anual). O țară poate avea rezerve modeste dar producție intensă, epuizându-le rapid.

Minereurile feroase și neferoase

Minereul de fier — baza siderurgiei — se găsește în câteva zăcăminte europene importante:

• Suedia (zăcămintele de la Kiruna, în nordul țării, printre cele mai bogate din Europa în fier de calitate);
• Ucraina (bazinul Krivoi Rog) și Rusia (anomalia magnetică de la Kursk);
• Franța (Lorena, zăcăminte istorice, azi în mare parte închise).

Siderurgia vest-europeană funcționează astăzi mai ales pe minereu importat, de aceea marile combinate s-au mutat în porturi (Dunkerque, Taranto, Rotterdam) — corelație cerută des la examen.

Minereurile neferoase:

• bauxita (materia primă a aluminiului) — numele vine de la localitatea Les Baux din Franța; zăcăminte în Grecia, Ungaria, Franța;
• cuprul — Polonia (una dintre marile producătoare europene), Spania, Suedia;
• plumbul și zincul — Irlanda, Polonia, Suedia;
• metalele prețioase — tradiție istorică în Munții Apuseni din România (aurul de la Roșia Montană, exploatat încă din epoca romană).

Alte resurse nemetalifere: sarea (România, Polonia — celebra mină Wieliczka, Germania), rocile de construcție (marmura de Carrara din Italia, granitele scandinave), sulful, potasiul.

De reținut ca idee de ansamblu: multe zăcăminte europene sunt vechi și parțial epuizate, iar exploatarea lor a devenit nerentabilă față de importuri — aceasta explică închiderea minelor și restructurarea regiunilor miniere.

Resursele de apă, forestiere și de sol

Resursele de apă au utilizări multiple: apă potabilă, industrie, irigații, hidroenergie, transport, pescuit.

• Potențial hidroenergetic mare au țările cu relief înalt și precipitații bogate: Norvegia (își acoperă aproape integral consumul de electricitate din hidrocentrale), Suedia, Elveția, Austria;
• fluviile mari (Volga, Dunărea, Rinul) sunt folosite complex: energie, transport, alimentare cu apă; pe Dunăre, sistemul Porțile de Fier (România-Serbia) este printre cele mai mari amenajări hidroenergetice ale Europei;
• distribuția apei este inegală: excedent în nord și în zonele montane, deficit în sudul mediteranean, unde irigațiile sunt indispensabile.

Resursele forestiere: pădurea acoperă circa o treime din suprafața Europei, dar foarte inegal:

• ponderi mari: Finlanda și Suedia (pădurea de conifere — taigaua — acoperă peste 60-70% din teritoriu), Rusia europeană;
• ponderi mici: Regatul Unit, Irlanda, Țările de Jos — teritorii defrișate istoric pentru agricultură și pășuni.

Pădurea nordică susține o industrie puternică a lemnului, celulozei și hârtiei (Finlanda, Suedia). Rolul pădurii nu e doar economic: protejează solul contra eroziunii, reglează scurgerea apelor, absoarbe dioxid de carbon.

Resursele de sol: cele mai fertile soluri ale Europei sunt cernoziomurile din stepele estului (Ucraina — supranumită „grânarul Europei” —, sudul Rusiei, Câmpia Română), urmate de solurile brune din zona temperată vestică. Solul se degradează prin eroziune, sărăturare (în zonele irigate excesiv) și extinderea construcțiilor.

Resursele regenerabile de energie

Dependența de combustibili importați și angajamentele climatice au făcut din Europa liderul mondial al tranziției energetice. Sursele regenerabile de energie și țările reprezentative formează o listă de corelații pe care subiectele o cer frecvent:

• energia eoliană — vânturile constante din vestul continentului (zona vânturilor de vest) și platformele marine puțin adânci favorizează Danemarca (pionier mondial, acoperă circa jumătate din consum din vânt), Germania, Spania, Țările de Jos, Regatul Unit (mari parcuri offshore în Marea Nordului);
• energia solară — randament maxim în sudul însorit: Spania, Italia, Grecia, Portugalia; Germania are capacități mari instalate în ciuda însoririi modeste, datorită politicilor de sprijin;
• energia geotermală — căldura internă a Pământului, valorificabilă în zonele vulcanice: Islanda (încălzește majoritatea locuințelor geotermal și produce electricitate) și Italia (Larderello, prima centrală geotermală din lume);
• hidroenergia — cea mai veche regenerabilă folosită pe scară largă: Norvegia, Suedia, Elveția, Austria;
• biomasa — lemn, deșeuri agricole, biogaz.

Corelația greșită tipică: „Islanda are energie geotermală pentru că e o țară nordică”. Corect: Islanda stă pe dorsala medio-atlantică, zonă de vulcanism activ — sursa căldurii este geologică, nu climatică.

Avantajele regenerabilelor: nu se epuizează, nu emit gaze cu efect de seră la producere, reduc dependența de importuri. Limitele lor, care se cer la argumentare: intermitența (vântul și soarele nu sunt continue), costurile de stocare, dependența de condițiile naturale locale.

Test — 6 întrebări ca la examen