Economia Europei – industria

Studiul ramurilor industriale europene și al distribuției teritoriale a acestora.

Industria energetică

Industria energetică produce energie electrică și termică și stă la baza tuturor celorlalte ramuri. Tipurile de centrale electrice, cu avantajele și dezavantajele lor, formează o grilă sigură de examen:

• termocentralele — ard combustibili fosili (cărbune, gaz, păcură); avantaj: funcționează continuu, oriunde; dezavantaj: poluează și consumă resurse epuizabile; rămân importante în Polonia (cărbune) și Germania;
• hidrocentralele — folosesc energia apei; nepoluante, cost mic de exploatare, dar dependente de relief și de precipitații; dominante în Norvegia (aproape întreaga producție) și importante în Suedia, Elveția, Austria;
• atomocentralele (centralele nucleare) — energie multă dintr-o cantitate mică de combustibil, fără emisii de gaze cu efect de seră; problema: deșeurile radioactive și riscul de accident; campioana europeană este Franța, care obține circa două treimi din electricitate din nuclear — cea mai mare pondere din lume; România are centrala de la Cernavodă;
• centralele eoliene, solare, geotermale — ponderi în creștere rapidă (Danemarca la eolian, Spania la solar, Islanda la geotermal).

Capcană frecventă: „Franța produce cea mai multă energie din hidrocentrale”. Fals — Franța este cazul-tip pentru energia nucleară; hidroenergia domină în Norvegia.

Structura producției de energie a unei țări se explică mereu prin resursele și condițiile ei naturale plus opțiunile politice — exact acest tip de corelație se cere la subiectul de analiză.

Industria extractivă și industria grea

Industria extractivă scoate din subsol combustibili și minereuri. În Europa este o ramură în declin: zăcămintele sunt vechi, parțial epuizate, iar exploatarea costă mai mult decât importul. Marile bazine carbonifere (Ruhr, Yorkshire, Silezia) și-au închis majoritatea minelor; extracția rămâne semnificativă pentru lignit (Germania, Polonia), hidrocarburi (Marea Nordului) și unele minereuri (cupru în Polonia, fier în Suedia).

Siderurgia (metalurgia feroasă) produce fontă, oțel și laminate. Localizarea ei a evoluat în trei etape care se cer la examen:

• inițial lângă cărbune (Ruhr, Lorena-Saar, Silezia, Yorkshire);
• apoi lângă minereu;
• astăzi în porturi (Dunkerque în Franța, Taranto în Italia, IJmuiden în Țările de Jos), pentru că materiile prime vin din import pe mare.

Metalurgia neferoasă produce aluminiu, cupru, zinc. Industria aluminiului este mare consumatoare de electricitate, de aceea s-a localizat lângă energie ieftină: hidroenergie în Norvegia și Islanda — corelația energie ieftină → aluminiu este o întrebare clasică.

Industria chimică și petrochimică — coloranți, îngrășăminte, mase plastice, medicamente — s-a dezvoltat în două tipuri de locații: lângă rafinării și porturi (Rotterdam, cel mai mare complex petrochimic european) și în regiuni cu tradiție (axa Rinului: Germania cu BASF și Bayer, Elveția cu industria farmaceutică de la Basel).

Industria prelucrătoare de vârf

Industria constructoare de mașini este ramura definitorie a economiei industriale europene, cu câteva subramuri de reținut împreună cu țările și centrele lor:

• industria automobilelor — Europa este unul dintre marii producători mondiali: Germania (Volkswagen la Wolfsburg, BMW la München, Mercedes la Stuttgart), Franța (Renault, Peugeot-Citroën), Italia (Fiat la Torino), Spania, Cehia (Škoda), România (Dacia la Mioveni și Ford la Craiova — exemple cerute la subiectele despre România);
• industria aeronautică — exemplul-tip de cooperare europeană: avioanele Airbus sunt asamblate la Toulouse (Franța) și Hamburg (Germania), cu componente din mai multe state;
• construcțiile navale — în declin față de Asia, dar prezente în Norvegia, Germania, Finlanda (spărgătoare de gheață, nave de croazieră), România (Constanța, Galați);
• electronica și electrotehnica — Germania (Siemens), Țările de Jos (Philips, plus ASML — utilaje pentru cipuri), Suedia și Finlanda (telecomunicații).

Industria textilă și alimentară — ramuri tradiționale, prezente peste tot; textilele de lux rezistă în Italia și Franța (modă), restul producției de serie s-a mutat în Asia.

Tendința generală: Europa de Vest se specializează în produse cu valoare adăugată mare (mașini de lux, avioane, medicamente, utilaje de precizie), iar producția de serie, intensivă în muncă, migrează spre est (Europa Centrală și de Est) sau în afara continentului — cu acest argument se explică și dezvoltarea industriei auto din România, Cehia, Slovacia și Ungaria: forță de muncă mai ieftină, dar calificată, plus apropierea de piața vest-europeană.

Marile regiuni industriale ale Europei

Concentrările industriale majore trebuie cunoscute cu localizare și profil:

• bazinul Ruhr (Germania) — regiunea industrială clasică a Europei, născută pe cărbune și siderurgie; astăzi restructurată spre servicii, tehnologie și învățământ;
• axa Rinului — de la Rotterdam la Basel: petrochimie, chimie, construcții de mașini; Rinul leagă industria de cel mai mare port european, Rotterdam;
• regiunea Londrei și axa urban-industrială engleză (Londra–Birmingham–Manchester) — vechea vatră a revoluției industriale, azi dominată de servicii și industrii de vârf;
• regiunea pariziană — automobile, aeronautică, industrii de lux;
• nordul Italiei (triunghiul Milano–Torino–Genova) — automobile, textile, mecanică fină; contrast puternic cu sudul agrar al Italiei (problema Mezzogiorno);
• Silezia Superioară (Polonia) — cărbune și siderurgie, în restructurare;
• regiunea Moscovei și Donbass (Ucraina) în estul continentului.

Majoritatea acestor regiuni se înșiră pe dorsala europeană („banana albastră”) — suprapunerea dintre axa urbană și cea industrială nu e întâmplătoare: industria a creat orașele, iar orașele au atras noi industrii.

Factorii de localizare industrială, ceruți ca enumerare: resursele naturale (istoric), căile de transport, forța de muncă, piața de desfacere, iar astăzi tot mai mult infrastructura de cercetare și universitățile — parcurile tehnologice apar lângă marile centre universitare, nu lângă mine.

Restructurarea industrială

Restructurarea industrială este procesul de transformare a industriei prin închiderea ramurilor nerentabile și dezvoltarea celor competitive. În Europa a avut două valuri distincte — nu le confunda:

• în Europa de Vest, începând cu anii 1960-1970: declinul cărbunelui (concurat de petrol), al siderurgiei și textilelor (concurate de Asia) a lovit vechile regiuni industriale; s-a răspuns prin reconversie: recalificarea forței de muncă, atragerea de servicii și tehnologie, reabilitarea siturilor industriale. Exemplul-model este bazinul Ruhr, unde fostele mine și uzine au devenit universități, muzee și parcuri tehnologice;
• în Europa Centrală și de Est, după 1990: prăbușirea industriei socialiste planificate, supradimensionate și energofage; privatizări, închideri masive, șomaj ridicat, urmate de reindustrializare selectivă prin investiții străine directe (mai ales industria auto: Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, România).

Termeni de examen asociați: dezindustrializare (scăderea ponderii industriei în economie și ocupare), terțiarizare (creșterea ponderii serviciilor), delocalizare (mutarea producției în țări cu costuri mai mici), friche industrială / sit industrial dezafectat (teren industrial abandonat).

Greșeala tipică de interpretare: dezindustrializarea vestului NU înseamnă că Europa nu mai produce nimic — înseamnă că ponderea industriei în ocupare scade, în timp ce producția se automatizează și se specializează pe valoare mare. Germania rămâne o superputere industrială exportatoare chiar dacă majoritatea angajaților ei lucrează în servicii.

Test — 6 întrebări ca la examen