Economia Europei – agricultura

Analiza activităților agricole europene și a tipurilor de agricultură practicate.

Condițiile naturale pentru agricultură

Europa are condiții agricole printre cele mai favorabile din lume, dar diferențiate regional — iar la examen agricultura unei regiuni se explică mereu prin condițiile ei naturale:

• relieful — predominant jos (câmpiile ocupă cea mai mare parte a continentului: Câmpia Europei de Est, Câmpia Germano-Polonă, Câmpia Panonică, Câmpia Română), ceea ce permite mecanizarea; zonele montane rămân domeniul pășunilor și fânețelor;
• clima — cea temperată, fără extreme, este ideală pentru cereale; fiecare tip climatic are profilul lui agricol: climatul oceanic (umed, ierni blânde) favorizează pajiștile și creșterea bovinelor; climatul mediteranean (veri calde și uscate) favorizează vița-de-vie, măslinul, citricele; climatul continental (est) — cerealele; nordul rece limitează agricultura la creșterea animalelor;
• solurile — cele mai fertile sunt cernoziomurile din zona de stepă (Ucraina, sudul Rusiei, Câmpia Română), urmate de solurile brune din vest;
• apa — suficientă în vest și nord; în sud irigațiile sunt obligatorii pentru multe culturi.

Corelația-cheie de reținut: climat oceanic → pajiști → bovine; climat mediteranean → viță-de-vie și măslin; stepă cu cernoziom → grâu. Subiectele de BAC cer exact aceste asocieri, iar greșeala tipică este plasarea măslinului în afara spațiului mediteranean — măslinul nu rezistă la gerurile continentale, deci nu îl căuta în Germania sau România.

Tipuri de agricultură

Clasificarea agriculturii europene se face după cantitatea de capital și muncă investită pe hectar:

• agricultura intensivă — investiții mari (mecanizare, îngrășăminte, irigații, sere, soiuri ameliorate), producții mari pe suprafețe mici; caracteristică Europei de Vest: Țările de Jos (legumicultură și floricultură în sere — celebrele lalele, printre cei mai mari exportatori agricoli ai lumii în ciuda teritoriului minuscul), Danemarca, Belgia, Germania, Franța;
• agricultura extensivă — investiții mici pe hectar, producții obținute mai ales prin extinderea suprafețelor; caracteristică istoric Europei de Est; randamentele la hectar sunt mai mici, deși suprafețele sunt mari.

Contrastul vest-est la randamente este o întrebare frecventă: Franța și Germania obțin la grâu randamente de două-trei ori mai mari decât media est-europeană — explicația stă în tehnologie și investiții, nu în calitatea solului (dimpotrivă, estul are cernoziomuri mai fertile).

Alte tipuri care apar în subiecte:

• agricultura de subzistență — producție pentru consumul propriu al gospodăriei, cu suprafețe mici și tehnică rudimentară; încă prezentă în unele zone rurale din estul și sud-estul Europei, inclusiv în România;
• agricultura comercială (de piață) — orientată spre vânzare, specializată, dominantă în vest;
• agricultura ecologică (organică) — fără chimicale de sinteză, în plină expansiune, sprijinită de UE; Austria este printre lideri ca pondere a suprafețelor ecologice.

În Țările de Jos reține și polderele — terenuri smulse mării prin îndiguire și desecare, folosite intensiv pentru agricultură.

Principalele culturi agricole

Cerealele ocupă cele mai mari suprafețe:

• grâul — cultura principală a zonei temperate; mari producători: Franța (cel mai mare producător agricol al UE și „grânarul” ei), Germania, Ucraina și Rusia (mari exportatori mondiali), România, Polonia;
• porumbul — cere veri calde; concentrat în sud-estul continentului: România (printre primii producători din UE la suprafață cultivată), Ungaria, Serbia, Franța, Ucraina;
• orzul — inclusiv pentru bere; secara și ovăzul — cereale ale climatului răcoros, cultivate spre nord (Polonia, Germania de Nord, Scandinavia), pentru că rezistă la frig mai bine decât grâul;
• orezul — excepție mediteraneană, cultivat pe suprafețe irigate în valea Padului (Italia) și în Spania.

Plantele tehnice:

• sfecla de zahăr — clima temperată din Franța, Germania, Polonia, Ucraina;
• floarea-soarelui — sud-estul continentului: Ucraina și Rusia (primii producători mondiali), România, Bulgaria;
• cartoful — originar din America de Sud, devenit aliment de bază: Germania, Polonia, Belarus, Țările de Jos (inclusiv cartofi de sămânță);
• inul (nord-vest) și bumbacul (foarte limitat, doar în Grecia și sudul extrem).

Cultura mediteraneană — trio-ul de reținut: vița-de-vie, măslinul, citricele:

• vinul: Franța, Italia, Spania — împreună dau cea mai mare parte a producției mondiale; România are tradiție viticolă recunoscută;
• măslinul: Spania (lider mondial la ulei de măsline), Italia, Grecia, Portugalia;
• citricele: Spania (Valencia), Italia (Sicilia), Grecia.

Creșterea animalelor

Zootehnia (creșterea animalelor) asigură în Europa de Vest cea mai mare parte a valorii producției agricole — semn de agricultură dezvoltată, pentru că produsele animale au valoare mai mare decât cele vegetale.

Ramurile principale și regiunile lor:

• bovinele (taurinele) — pentru lapte și carne; legate de pajiștile din climatul oceanic: Franța (cel mai mare șeptel din UE), Germania, Regatul Unit, Irlanda, Țările de Jos și Danemarca (industrii celebre de lactate — brânzeturi olandeze, unt danez); în zonele montane (Alpi, Elveția) creșterea bovinelor urcă vara pe pășunile alpine — transhumanța alpină;
• porcinele — legate de cultura porumbului, orzului și cartofului: Germania, Spania (jamonul din porc iberic), Danemarca (mare exportator), Polonia, Franța;
• ovinele — pe pășuni mai sărace, în zone de deal, munte și climat mai aspru: Regatul Unit (tradiția lânii), Spania, Grecia, România (transhumanța carpatică — deplasarea sezonieră a turmelor între munte și câmpie, tradiție care apare la subiecte);
• păsările — creștere industrială, răspândită peste tot; pescuitul și acvacultura — Norvegia (somonul de crescătorie, lider mondial), Islanda, Spania.

Corelațiile care se punctează: pajiști oceanice → bovine; porumb și cartof → porcine; pășuni sărace și munte → ovine.

Greșeala clasică: a lega creșterea porcinelor de pajiști. Porcinele NU pasc — sunt hrănite cu cereale și cartofi, deci urmează regiunile acestor culturi, nu pajiștile.

Politica Agricolă Comună (PAC)

Politica Agricolă Comună (PAC) este cea mai veche și mult timp cea mai costisitoare politică a Uniunii Europene, lansată în 1962. A apărut din trauma penuriei alimentare postbelice, cu obiectivele inițiale: creșterea producției, asigurarea securității alimentare, venituri echitabile pentru fermieri și prețuri rezonabile pentru consumatori.

Instrumentele ei: subvenții pentru fermieri (plăți directe pe suprafață), prețuri garantate (în trecut), sprijin pentru modernizare și pentru dezvoltare rurală (al doilea pilon al PAC).

Efectele — bune și rele — sunt subiect de analiză:

• succes: Europa a trecut de la deficit la excedente alimentare încă din anii 1970-1980 (imaginile celebre cu „munți de unt și lacuri de lapte”);
• probleme: supraproducția, costuri bugetare uriașe (istoric peste jumătate din bugetul comunitar, astăzi în jur de o treime), poluarea cu nitrați din îngrășăminte și presiunea asupra mediului, avantajarea fermelor mari în dauna celor mici.

Reformele succesive au mutat accentul de la cantitate spre calitate și mediu: plăți condiționate de practici ecologice, sprijin pentru agricultura ecologică, protejarea produselor tradiționale prin denumiri de origine protejată (brânzeturi, vinuri, mezeluri cu etichete DOP/IGP).

Pentru România, intrarea în UE (2007) a adus subvenții PAC care au modernizat parțial agricultura; problemele structurale rămase, cerute la subiecte: fărâmițarea proprietății (multe exploatații mici, de subzistență), îmbătrânirea populației rurale, echiparea tehnică incompletă — de aceea România are suprafețe agricole mari, dar randamente sub media UE.

Test — 6 întrebări ca la examen