Vegetația, fauna și solurile României

Studiul învelișului biotic și pedologic al României în relație cu celelalte componente ale mediului.

Regula de aur: vegetația urmează clima și relieful

Ca să înveți acest capitol fără să memorezi mecanic, pornește de la o singură idee: vegetația este oglinda climei. Unde e cald și uscat cresc ierburi (pădurea nu are destulă apă); unde e destulă umezeală cresc foioase; unde e răcoros și umed cresc conifere; unde e prea frig pentru orice copac rămân pajiștile alpine. Iar pentru că în România temperatura scade și umezeala crește pe măsură ce urci în altitudine, vegetația se așază în etaje, ca într-un tort suprapus pe trepte de relief.

Succesiunea completă, de jos în sus — coloana vertebrală a capitolului:

• stepa (câmpiile joase și uscate din sud-est) și silvostepa (trecerea, cu pâlcuri de pădure);
• etajul stejarului – câmpiile mai umede și dealurile joase, până spre 500 m;
• etajul fagului – dealurile înalte și munții joși, circa 500–1.200 m;
• etajul coniferelor (molidului) – munții, circa 1.200–1.800 m;
• etajul subalpin – tufărișuri pitice de jneapăn și ienupăr, deasupra limitei pădurii;
• etajul alpin – peste circa 2.000 m: pajiști scunde, mușchi și licheni — tundra noastră de altitudine.

Două precizări de examen: limitele etajelor sunt orientative (mai coborâte pe versanții nordici, umbriți și reci) și există zone de amestec — fagul și molidul conviețuiesc într-o fâșie lată. Dacă înțelegi de ce se succed etajele, poți deduce vegetația oricărui loc din România știindu-i doar altitudinea și poziția.

Pădurile și pajiștile

Pădurea acoperă circa 27 la sută din teritoriul României — sub media europeană, după defrișări de secole — dar pădurile carpatice rămân printre cele mai valoroase ale continentului, cu suprafețe însemnate de păduri virgine (neatinse de om), rare în restul Europei.

Compoziția pe etaje, cu speciile care se cer la examen:

• pădurile de stejar – la câmpie și dealuri joase: stejarul cu rudele lui (gorunul la deal, cerul și gârnița în sud); au fost cel mai puternic defrișate, pentru că ocupau exact terenurile bune de agricultură;
• pădurile de fag – copacul cel mai răspândit al României: făgetele ocupă singure circa o treime din păduri; lemn tare, folosit pentru mobilă;
• pădurile de molid – întunecate și dese, cu molidul dominant, plus brad și pin; lemn ușor și drept — lemnul de rezonanță din Carpații Orientali este căutat pentru viori și piane.

Deasupra pădurii urcă pajiștile subalpine și alpine — covoare de iarbă scurtă presărate vara cu flori (unele ocrotite, precum floarea-de-colț). Ele hrănesc de secole turmele urcate la pășunat de vară: transhumanța ciobanilor este parte din istoria acestor pajiști.

La câmpie, locul stepei și silvostepei de odinioară l-au luat aproape complet culturile agricole — stepa naturală mai există doar petice. Aceasta este marea transformare a vegetației românești: omul a înlocuit vegetația spontană cu una cultivată pe aproape jumătate din țară.

Fauna – de la dropia stepei la capra neagră

Fauna urmează etajele de vegetație, pentru că fiecare animal trăiește acolo unde își găsește hrana și adăpostul — asocierea animal-etaj este întrebarea clasică:

• stepă și silvostepă: rozătoare (popândăul, hârciogul, iepurele), păsări precum prepelița, potârnichea și dropia — pasărea grea a stepelor, azi aproape dispărută din România tocmai pentru că stepa a devenit ogor;
• pădurile de foioase: mistrețul, căprioara, vulpea, viezurele, pisica sălbatică, veverița, plus lupul — răspândit din deal până la munte;
• pădurile de conifere și muntele: aristocrația faunei românești — ursul brun (România adăpostește cele mai mari efective din Uniunea Europeană, circa 8.000), cerbul carpatin, râsul (pisica mare, pătată, a pădurilor adânci), cocoșul de munte;
• etajul alpin: capra neagră, acrobata stâncăriilor, colonizată din nou în mai multe masive; deasupra planează acvila de munte;
• Delta Dunării — capitol special: peste 300 de specii de păsări (pelicani, egrete, cormorani, lebede), la răscrucea marilor drumuri de migrație; în ape — crap, șalău, somn și sturionii din care se obține caviarul (specii azi strict protejate);
• apele de munte: păstrăvul — pește al apelor reci și limpezi; mai jos, în râurile domoale — mreana, cleanul, crapul.

Reține contrastul-căpcană: dropia = stepă, capra neagră = crestele alpine — două extreme altitudinale care se încurcă surprinzător de des la teste.

Solurile – pielea fertilă a țării

Solul este stratul afânat de la suprafața scoarței, format în mii de ani prin descompunerea rocilor și a resturilor de plante; partea lui hrănitoare este humusul, materia organică închisă la culoare. Regula de bază: fiecare zonă de vegetație își fabrică solul ei — de aceea harta solurilor seamănă izbitor cu harta vegetației.

Principalele tipuri, de la câmpie spre munte:

• cernoziomurile – solurile negre ale stepei și silvostepei (Câmpia Română, Dobrogea, Podișul Moldovei, Câmpia de Vest): cele mai fertile soluri ale României, bogate în humus pentru că ierburile stepei putrezesc pe loc, an de an. Pe ele se cultivă grâul și porumbul — sunt aurul negru agricol al țării;
• solurile brune și brun-roșcate de pădure (argiloiluviale) – sub pădurile de foioase din dealuri și podișuri: fertilitate mijlocie, bune pentru livezi, vii și fânețe;
• solurile brune acide și podzolurile (spodosoluri) – sub pădurile de conifere și pajiștile de munte: sărace în humus, acide, spălate de ploile bogate — fertilitate scăzută; potrivite doar pentru păduri și pășuni;
• soluri azonale (nu depind de zonă): aluviale în lunci — tinere și fertile, reîmprospătate de râuri; sărăturile — neproductive; nisipurile (sudul Olteniei).

Solul are un dușman tăcut: eroziunea. Defrișarea versanților lasă ploaia să spele stratul fertil, pământul o ia la vale prin alunecări de teren (frecvente în Subcarpați și Podișul Moldovei). Un centimetru de sol se reface în sute de ani — de aceea solul se protejează prin împăduriri, terasări și lucrări agricole făcute de-a curmezișul pantei.

Ariile protejate și biodiversitatea

România este printre țările cu cea mai bogată biodiversitate (varietate de specii și ecosisteme) din Uniunea Europeană — moștenire a Carpaților împăduriți, a Deltei și a pajiștilor tradiționale. Pentru a o păstra, teritoriile cele mai valoroase au fost declarate arii protejate, pe categorii pe care trebuie să le deosebești:

• Rezervația Biosferei Delta Dunării – statutul cel mai înalt: protejată internațional, inclusă în patrimoniul mondial UNESCO; aici conservarea naturii coexistă cu viața comunităților locale de pescari;
• parcurile naționale – protejează natura sălbatică, activitățile umane fiind foarte limitate: Retezat (primul parc național al României, 1935, cu zeci de lacuri glaciare), Munții Rodnei, Piatra Craiului, Domogled-Valea Cernei, Munții Măcinului;
• parcurile naturale – protejează peisaje în care omul trăiește de mult în echilibru cu natura: Porțile de Fier, Apuseni (cu satele risipite pe platouri), Vânători-Neamț (cu zimbrii reintroduși);
• rezervațiile naturale – suprafețe mai mici, cu o valoare anume: Pietrosul Rodnei, Codrul secular Slătioara — pădure bătrână de sute de ani;
• monumentele naturii – obiective punctuale: Detunatele din Apuseni, Sfinxul și Babele din Bucegi, peșteri, chei.

La acestea se adaugă rețeaua europeană Natura 2000, care acoperă aproape un sfert din țară.

Amenințările despre care se discută la examen: defrișările ilegale, braconajul, construcțiile haotice în zonele turistice montane și pe litoral, poluarea apelor. Protejarea naturii nu este doar o obligație legală — pădurile rețin apa și previn inundațiile, iar natura sălbatică atrage ecoturismul, o sursă de venit pentru comunitățile locale.

Test — 6 întrebări ca la examen