Populația și așezările umane ale României

Cunoașterea distribuției, structurii și dinamicii populației precum și a tipurilor de așezări din România.

Numărul și distribuția populației României

România are în prezent aproximativ 19 milioane de locuitori. Numărul acesta nu a fost mereu la fel: în 1990 țara avea peste 23 de milioane, dar de atunci populația a scăzut continuu. De ce? Din două motive pe care trebuie să le știi separat: sporul natural negativ (mor mai mulți oameni decât se nasc) și migrația externă (mulți români au plecat să lucreze în alte țări).

Pentru a compara cât de „aglomerate” sunt regiunile, geografii folosesc densitatea populației — numărul de locuitori care revin, în medie, pe un kilometru pătrat. Se calculează simplu: împărțim numărul de locuitori la suprafață. Pentru România, densitatea medie este de circa 80 de locuitori/km².

Atenție însă: media ascunde diferențe mari. Populația NU este răspândită uniform:

• densități mari — în orașe și în jurul lor, în zonele de câmpie și de deal cu soluri fertile și în lungul văilor mari;
• densități mici — în zonele montane înalte, în Delta Dunării și în unele zone aride din Dobrogea.

Regula generală de reținut: cu cât relieful este mai înalt, cu atât densitatea populației scade, pentru că terenurile agricole sunt puține, iarna e lungă și căile de comunicație sunt greu de construit.

Structura demografică a populației

„Structura” populației înseamnă felul în care o putem împărți pe grupe, după diferite criterii.

Pe grupe de vârstă, populația României este în proces de îmbătrânire demografică: ponderea vârstnicilor crește, iar ponderea tinerilor scade. Cauzele sunt natalitatea redusă și plecarea multor adulți tineri în străinătate. Consecința: tot mai puțini oameni activi trebuie să susțină tot mai mulți pensionari.

Pe medii de viață, populația se împarte în urbană (la oraș) și rurală (la sat). În România, puțin peste jumătate din populație trăiește la oraș — o pondere mai mică decât în majoritatea țărilor europene vestice.

Structura etnică: majoritatea locuitorilor sunt români (aproximativ 89%). Cea mai numeroasă minoritate este cea maghiară, concentrată mai ales în centrul țării (județele Harghita și Covasna), urmată de romi. Mai trăiesc în România germani, ucraineni, turci, tătari, sârbi și alte etnii.

Structura religioasă: majoritatea populației este de religie ortodoxă (aproximativ 85%), alături de romano-catolici, reformați, greco-catolici și alte culte.

Structura pe sexe: femeile sunt ușor mai numeroase decât bărbații, mai ales la vârste înaintate, pentru că trăiesc, în medie, mai mult.

Așezările rurale – satele

Satul este cea mai veche și cea mai răspândită formă de așezare umană din România — există aproximativ 13 000 de sate, grupate în comune. O comună este unitatea administrativă formată din unul sau mai multe sate, dintre care unul este satul de reședință (acolo se află primăria).

După modul în care sunt așezate gospodăriile în teritoriu — adică după structură — satele românești sunt de trei tipuri, iar legătura cu treapta de relief este exact ce se cere la teste:

• satul risipit (împrăștiat) — gospodăriile sunt izolate unele de altele, despărțite de fânețe și pășuni; specific zonelor montane (de exemplu, în Munții Apuseni);
• satul răsfirat — casele sunt înșirate de-a lungul văilor și drumurilor, cu grădini și livezi printre ele; specific zonelor de deal și podiș;
• satul adunat — casele sunt strâns grupate, iar terenurile agricole rămân în afara vetrei satului; specific zonelor de câmpie.

Orice sat are două componente: vatra (partea cu case, unde locuiesc oamenii) și moșia (terenurile din jur, folosite pentru agricultură).

După mărime, satele variază de la cătune cu câteva zeci de locuitori (la munte) până la sate mari, cu mii de locuitori (la câmpie). După activitatea principală, pot fi agricole, pastorale, miniere, de pescari sau turistice.

Așezările urbane – orașele și municipiile

Orașul este o așezare cu un număr mare de locuitori, cu clădiri dese și înalte, în care majoritatea oamenilor lucrează în industrie și servicii, nu în agricultură — acesta este criteriul esențial care îl deosebește de sat, nu doar mărimea.

România are peste 300 de orașe. Cele mai importante dintre ele au statut de municipiu — orașe mari, cu rol economic, administrativ și cultural deosebit.

Bucureștiul, capitala țării, este de departe cel mai mare oraș, cu aproximativ 2 milioane de locuitori — de câteva ori mai mult decât următorul oraș din ierarhie. Urmează marile orașe regionale, fiecare cu în jur de 250 000–320 000 de locuitori: Cluj-Napoca, Iași, Timișoara, Constanța, Craiova, Brașov, Galați.

Orașele au apărut și au crescut acolo unde poziția geografică le-a favorizat: la vaduri (locuri de trecere peste râuri), la contactul dintre unitățile de relief (unde se schimbau produsele de la munte cu cele de la câmpie), în lungul drumurilor comerciale sau lângă resurse de subsol.

După vechime, unele orașe datează din Antichitate (Constanța, vechiul Tomis, este cel mai vechi oraș din România), altele au apărut în Evul Mediu (Brașov, Sibiu, Iași), iar altele sunt recente, dezvoltate în perioada industrializării.

Migrația populației și consecințele ei

Migrația înseamnă deplasarea oamenilor dintr-un loc în altul cu schimbarea domiciliului. Ea este de două feluri mari, pe care nu trebuie să le confunzi:

• migrația internă — în interiorul granițelor țării. Cel mai cunoscut exemplu: în perioada industrializării (anii 1960–1980), milioane de oameni s-au mutat de la sat la oraș, unde găseau locuri de muncă în fabrici. După 1990 a apărut și fenomenul invers, mai ales în jurul marilor orașe: familii care se mută din oraș în comunele apropiate, unde își construiesc case;
• migrația externă — peste granițele țării. După 1990, și mai ales după intrarea României în Uniunea Europeană (2007), milioane de români au plecat la muncă în străinătate, mai ales în Italia, Spania, Germania și Regatul Unit. Comunitățile de români din afara țării formează diaspora.

Consecințele migrației externe se văd direct pe harta țării:

• scăderea numărului total de locuitori;
• accentuarea îmbătrânirii demografice, pentru că pleacă mai ales tinerii;
• depopularea satelor, în special a celor izolate, unde rămân mai ales vârstnicii;
• banii trimiși acasă de cei plecați, care susțin multe familii.

Persoana care pleacă dintr-o țară se numește emigrant pentru țara pe care o părăsește și imigrant pentru țara în care sosește — este aceeași persoană, privită din două direcții.

Test — 6 întrebări ca la examen