Solurile

Elevii descoperă formarea, tipurile principale de sol și importanța lor.

Ce este solul și cum se formează

Solul este stratul afânat de la suprafața uscatului, în care cresc plantele. El este numit adesea „pielea vie a Pământului”, pentru că face legătura între roci, aer, apă și viețuitoare. Învelișul de sol al planetei se numește pedosferă.

Solul se formează foarte încet, prin acțiunea comună a mai multor factori:

• roca de la suprafață se mărunțește treptat, sub acțiunea încălzirii și răcirii repetate, a apei care îngheață în crăpături și a vântului — acest proces se numește dezagregare;
• viețuitoarele (bacterii, ciuperci, râme, insecte, rădăcini de plante) transformă resturile de plante și animale moarte în humus;
• clima (temperatura și precipitațiile) hotărăște viteza tuturor acestor procese;
• timpul — factorul pe care nimeni nu îl poate grăbi: pentru a se forma câțiva centimetri de sol sunt necesare sute până la mii de ani.

Din acest motiv solul este considerat o resursă practic neregenerabilă la scara vieții omului: îl putem distruge în câțiva ani, dar natura are nevoie de secole ca să-l refacă.

Confuzia de evitat încă de la început: solul nu este totuna cu roca sau cu „pământul” în general — solul este doar stratul de la suprafață, afânat și fertil, în care pot crește plante. Sub el urmează roca, în care rădăcinile nu mai găsesc hrană.

Compoziția solului și fertilitatea

Dacă am cerceta o mână de sol la microscop, am găsi patru feluri de componente amestecate:

• partea minerală — particule de rocă mărunțită: nisip, argilă, pietricele; formează scheletul solului;
• partea organică — cea mai prețioasă: humusul, un amestec de culoare închisă rezultat din descompunerea resturilor de plante și animale de către microorganisme;
• apa — care circulă printre particule și dizolvă substanțele hrănitoare, făcându-le accesibile rădăcinilor;
• aerul — aflat în golurile (porii) dintre particule; rădăcinile și viețuitoarele din sol au nevoie de el ca să respire.

Însușirea cea mai importantă a solului este fertilitatea — capacitatea lui de a asigura plantelor apa și substanțele hrănitoare de care au nevoie. Regula-cheie, cerută la orice verificare: cu cât un sol conține mai mult humus, cu atât este mai fertil. De aceea solurile cele mai roditoare au culoare închisă, aproape neagră, iar cele sărace sunt deschise la culoare.

În sol trăiește o lume întreagă: într-un singur pumn de sol fertil există miliarde de microorganisme. Râmele sunt aliatele agricultorului — sapă galerii care aerisesc solul și amestecă humusul.

Greșeala frecventă: elevii cred că plantele „mănâncă pământ”. În realitate, rădăcinile absorb apa cu substanțele hrănitoare dizolvate în ea — de aceea un sol fără apă este neroditor chiar dacă ar avea humus.

Tipurile de sol pe glob și în România

Pentru că formarea solului depinde de climă și de vegetație, tipurile de sol se așază pe glob pe zone, la fel ca vegetația:

• Solurile de stepă (cernoziomurile) — cele mai fertile soluri ale lumii; s-au format sub ierburile stepei, care au lăsat în sol humus din belșug; au culoare neagră („cernoziom” înseamnă chiar „pământ negru”). Se întâlnesc în stepele Europei (inclusiv în Câmpia Română, Câmpia de Vest și Dobrogea), în preriile nord-americane și în pampasul argentinian — de aceea aceste regiuni sunt marii „grânari” ai lumii.
• Solurile de pădure — brune și brun-roșcate sub pădurile de foioase, cenușii-deschise (podzoluri) sub pădurile de conifere; sunt mai puțin fertile decât cernoziomurile, pentru că frunzele descompuse dau mai puțin humus, iar ploile spală substanțele hrănitoare.
• Solurile roșii ale zonei calde (laterite) — în regiunile ecuatoriale și tropicale; deși pădurea de deasupra e uriașă, aceste soluri sunt surprinzător de sărace: ploile abundente spală rapid humusul. Culoarea roșiatică vine de la compușii de fier.
• Solurile de tundră — subțiri, reci, adesea înghețate în adânc tot anul; foarte puțin roditoare.
• Solurile de deșert — abia schițate, nisipoase, aproape fără humus, pentru că lipsesc și apa, și vegetația.

Capcana clasică de raționament: „unde e vegetație multă, solul e fertil”. Fals în zona caldă — sub pădurea ecuatorială luxuriantă stau soluri sărace, pentru că ploile spală humusul, iar substanțele hrănitoare sunt „depozitate” în plante, nu în sol. Cele mai fertile soluri s-au format sub ierburi, nu sub păduri.

Importanța și protecția solurilor

Aproape toată hrana omenirii depinde, direct sau indirect, de sol: pâinea vine din grâul crescut pe sol, laptele și carnea de la animale hrănite cu plante. Pe sol cresc și pădurile care ne dau lemn și oxigen. Fără sol, uscatul ar fi o întindere stearpă de rocă.

Tocmai de aceea degradarea solurilor este o problemă gravă. Principalele pericole:

• eroziunea — apa ploilor și vântul spală stratul fertil, mai ales pe pantele despădurite și pe câmpurile lăsate fără vegetație; este cel mai răspândit tip de degradare;
• poluarea — cu substanțe chimice folosite excesiv în agricultură (îngrășăminte, pesticide), cu deșeuri și cu petrol;
• sărăturarea — acumularea de săruri în sol, adesea din cauza irigațiilor făcute greșit;
• deșertificarea — transformarea treptată a terenurilor în deșert, prin combinația dintre secetă, pășunat excesiv și defrișare; amenință mai ales ținuturile de la marginea Saharei (Sahel);
• acoperirea cu construcții — orașele și șoselele se extind adesea exact peste cele mai bune terenuri agricole.

Măsuri de protecție pe care trebuie să le poți enumera:

• împădurirea pantelor și plantarea de perdele forestiere care opresc vântul;
• arături de-a lungul curbelor de nivel pe terenurile înclinate, ca apa să nu-și sape șanțuri;
• rotația culturilor și folosirea îngrășămintelor naturale, ca solul să-și păstreze humusul;
• irigarea corectă și curățarea terenurilor de deșeuri.

Ideea care leagă totul, bună de folosit la orice răspuns: solul se distruge în câțiva ani, dar se reface în sute — de aceea este mai ușor să-l protejăm decât să-l refacem.

Test — 6 întrebări ca la examen