Biosfera

Se prezintă viața pe Pământ, zonele biogeografice și relația dintre organisme și mediu.

Biosfera – învelișul viu al Pământului

Biosfera este învelișul viu al Pământului — totalitatea viețuitoarelor de pe planetă: plante, animale, ciuperci și microorganisme („bios” înseamnă viață în limba greacă).

Biosfera nu are limite proprii, ci pătrunde în celelalte învelișuri: viețuitoarele trăiesc în aer (păsări, insecte), în apă (pești, balene, alge — până în adâncurile oceanelor), pe uscat și chiar în interiorul solului și al rocilor (bacterii). Totuși, cea mai mare parte a viețuitoarelor este concentrată într-o fâșie destul de subțire: de la câțiva zeci de metri sub sol până la înălțimea la care zboară păsările.

Cele două mari componente ale biosferei sunt:

• flora (vegetația) — totalitatea plantelor dintr-un teritoriu;
• fauna — totalitatea animalelor dintr-un teritoriu.

Rolurile biosferei sunt uriașe: plantele produc oxigenul pe care îl respirăm (prin fotosinteză) și stau la baza hranei tuturor celorlalte viețuitoare; vegetația apără solul de eroziune și reglează cantitatea de apă; din viețuitoarele de demult s-au format cărbunii și petrolul.

O precizare de care depinde nota: biosfera cuprinde toate viețuitoarele, inclusiv omul — nu doar plantele, cum răspund grăbit unii elevi. Iar flora și fauna nu se confundă: flora = plante, fauna = animale.

Factorii care influențează răspândirea viețuitoarelor

Viețuitoarele nu sunt răspândite la întâmplare pe glob. Distribuția lor este hotărâtă de mai mulți factori:

• Clima — factorul cel mai important, prin două elemente:
• temperatura: fiecare specie suportă anumite limite de căldură și frig; de aceea la Ecuator viața explodează, iar la poli este foarte săracă;
• precipitațiile (umiditatea): unde plouă mult cresc păduri; unde plouă puțin, doar ierburi; unde aproape deloc — deșert.
• Relieful — prin altitudine: urcând pe munte, temperatura scade, deci vegetația se schimbă în etaje (pădure de foioase, apoi de conifere, apoi pajiști alpine). Acest fenomen se numește etajarea vegetației și seamănă cu trecerea de la Ecuator spre poli, dar pe verticală.
• Solul — soluri fertile înseamnă vegetație bogată; nisipurile și sărăturile hrănesc puține plante.
• Apele — râurile, lacurile și mările au propriile lor viețuitoare; lângă ape vegetația este mai bogată chiar și în deșert (oazele).
• Omul — un factor tot mai puternic: defrișează păduri, ară pajiști, aduce specii noi dintr-un continent în altul și, din păcate, duce unele specii la dispariție.

Regula de aur care leagă tot capitolul: vegetația urmează clima — dacă știi temperatura și precipitațiile unui loc, poți ghici ce crește acolo. Iar fauna urmează vegetația, pentru că vegetația înseamnă hrană și adăpost.

Zonele biogeografice ale zonei calde

Pentru că vegetația urmează clima, viețuitoarele sunt așezate pe glob în zone biogeografice, care se succed de la Ecuator spre poli la fel ca zonele de climă.

În zona caldă se află:

• Pădurea ecuatorială — de o parte și de alta a Ecuatorului (bazinul fluviului Amazon, bazinul fluviului Congo, insulele Asiei de Sud-Est). Climă caldă și ploioasă tot anul, fără anotimpuri. Este cea mai bogată zonă de viață a planetei: arbori uriași, veșnic verzi, dispuși pe mai multe etaje, liane, orhidee. Faună: maimuțe, papagali, jaguarul (America de Sud), șerpi, nenumărate insecte. Pădurea Amazoniei este supranumită „plămânul verde al planetei”.
• Savana — de o parte și de alta a pădurii ecuatoriale, în special în Africa. Climă caldă cu două anotimpuri: unul ploios și unul secetos. Vegetație de ierburi înalte cu arbori rari (baobabul, acacia). Aici trăiesc marile erbivore africane — elefanți, girafe, zebre, antilope — și marile carnivore: leul, ghepardul, hiena.
• Deșertul cald — în jurul tropicelor: Sahara (cel mai întins deșert al lumii), deșertul Arabiei, Kalahari, deșerturile Australiei. Ploi extrem de rare, diferențe uriașe între zi (peste 40 °C) și noapte. Vegetația aproape lipsește; plantele existente s-au adaptat: cactusii depozitează apă în tulpini, alte plante au rădăcini foarte lungi. Faună: cămila („corabia deșertului”, cu rezerve de grăsime în cocoașă), șerpi, scorpioni, vulpea fenec cu urechi mari.

Greșeala tipică: elevii scriu că în pădurea ecuatorială există patru anotimpuri sau că arborii își pierd frunzele. Nu — acolo clima este constantă tot anul, iar pădurea este veșnic verde.

Zonele biogeografice ale zonelor temperate și reci

În zonele temperate se succed, în funcție de umiditate:

• Pădurea de foioase — în regiunile temperate cu precipitații suficiente (inclusiv România). Arbori cu frunze late, care cad toamna: stejar, fag, carpen, tei. Faună: căprioara, mistrețul, vulpea, veverița, ursul brun.
• Pădurea de conifere (taigaua) — o fâșie imensă în nordul Europei, Asiei (Siberia) și Americii de Nord, unde verile sunt scurte și iernile aspre. Arbori cu frunze în formă de ace, care nu cad iarna: molid, brad, pin, zadă. Faună: elanul, râsul, lupul, zibelina. Reține denumirea taiga — apare des în teste.
• Stepa — regiuni temperate cu precipitații puține, unde pădurea nu poate crește: ierburi mărunte, fără arbori. Poartă nume diferite pe continente: stepă în Europa și Asia, prerie în America de Nord, pampas în America de Sud. Faună: rozătoare (popândăi, hârciogi), dropia. Stepele au fost în mare parte transformate în terenuri agricole, având soluri foarte fertile.

În zonele reci:

• Tundra — dincolo de cercurile polare: ierni lungi și geroase, veri foarte scurte. Vegetație pitică: mușchi, licheni, sălcii pitice; fără arbori adevărați. Faună: renul, vulpea polară, boul moscat.
• Zonele polare propriu-zise (Antarctica, interiorul Groenlandei) — gheață veșnică, practic fără vegetație; viața se concentrează la marginea oceanului: ursul polar în Arctica, pinguinii în Antarctica, foci și balene în apele reci.

Capcană de punctaj: ursul polar și pinguinii nu trăiesc împreună — ursul polar doar în nord (Arctica), pinguinii doar în sud (Antarctica și țărmurile sudice).

Biodiversitatea și protecția ei

Biodiversitatea înseamnă varietatea viețuitoarelor de pe Pământ — toate speciile de plante și animale, de la bacterii la balene. Oamenii de știință au descris până acum aproximativ două milioane de specii, dar numărul real este mult mai mare.

Biodiversitatea este amenințată mai ales de activitățile omului:

• defrișarea pădurilor (inclusiv a pădurii amazoniene) — distruge „casa” a mii de specii;
• vânătoarea și pescuitul excesiv — au dus deja la dispariția unor specii;
• poluarea aerului, apelor și solului;
• extinderea orașelor și a terenurilor agricole;
• schimbările climatice — încălzirea globală mută sau distruge habitatele.

O specie dispărută nu mai poate fi readusă niciodată — de aceea protecția trebuie să acționeze înainte, nu după.

Cum protejăm biodiversitatea:

• prin arii protejate: parcuri naționale (pe glob: Yellowstone, primul parc național al lumii, în SUA; la noi: Retezat, primul parc național al României) și rezervații naturale;
• prin rezervații ale biosferei — teritorii ocrotite de importanță mondială, aflate sub egida UNESCO; exemplul românesc obligatoriu: Delta Dunării;
• prin legi care interzic vânarea speciilor ocrotite (la noi: capra neagră, floarea de colț, pelicanul);
• prin gesturi personale: reciclare, plantare de copaci, turism care nu lasă urme.

De reținut diferența de rang: parcul național protejează natura la nivel național, pe când rezervația biosferei are recunoaștere internațională — Delta Dunării este exemplul de rezervație a biosferei, nu un simplu parc.

Test — 6 întrebări ca la examen