Structuri de piață

Elevii compară diferitele forme de organizare a pieței și comportamentul firmelor în fiecare structură.

Criteriile după care se clasifică piețele

Structura de piață arată felul în care este organizată o piață: câți vânzători și câți cumpărători există, ce fel de produs se vinde, cât de ușor se intră și se iese și cât de bine sunt informați participanții.

Cele patru criterii pe baza cărora se face clasificarea trebuie știute înainte de orice definiție, pentru că din ele decurge totul:

• numărul și dimensiunea firmelor — multe și mici, câteva mari sau una singură;
• gradul de diferențiere a produsului — produs omogen (identic, indiferent de producător) sau diferențiat (marcă, ambalaj, calitate, servicii asociate);
• barierele la intrare și ieșire — cât de ușor poate apărea un concurent nou;
• gradul de transparență a informației — cât de bine cunosc participanții prețurile și calitatea.

Din combinarea lor rezultă cele patru structuri studiate: concurența perfectă, concurența monopolistică, oligopolul și monopolul. Ele se așază pe un continuum: la un capăt firma nu are nicio putere asupra prețului, la celălalt capăt îl stabilește singură.

Două categorii mai rare, dar cerute la definiții: monopsonul — piață cu un singur cumpărător și mulți vânzători (o singură fabrică ce cumpără toată recolta de sfeclă din zonă) — și duopolul, oligopol cu doar doi producători.

De reținut termenul-cheie: firma care nu poate influența prețul se numește price-taker (primitoare de preț), iar cea care îl poate stabili este price-maker (formatoare de preț). Această diferență, și nu mărimea firmei în sine, separă structurile între ele.

În realitate, concurența perfectă și monopolul pur sunt modele teoretice, cazuri-limită folosite pentru comparație; piețele reale se încadrează aproape întotdeauna în concurență monopolistică sau oligopol.

Concurența perfectă

Concurența perfectă este structura de piață ideală, definită prin cinci condiții cumulative. La examen ele se cer enumerate integral, iar lipsa fie și a uneia singure înseamnă că piața nu mai este perfect concurențială:

• atomicitatea — un număr foarte mare de vânzători și cumpărători, fiecare atât de mic încât nu poate influența prin acțiunea sa prețul pieței;
• omogenitatea produsului — bunurile sunt identice, cumpărătorului îi este indiferent de la cine cumpără;
• intrarea și ieșirea libere — nu există bariere de nicio natură;
• transparența perfectă a informației — toți cunosc prețurile și calitatea;
• mobilitatea perfectă a factorilor de producție — resursele se pot deplasa liber între ramuri.

Consecința esențială: firma este price-taker. Ea nu negociază prețul, ci îl acceptă așa cum rezultă din întâlnirea cererii și ofertei la nivelul întregii piețe. Dacă ar cere un preț mai mare, și-ar pierde instantaneu toți clienții, care găsesc un produs identic la vecin; nu are niciun motiv să ceară mai puțin, pentru că poate vinde oricât la prețul pieței.

De aici rezultă o observație care încurcă mulți elevi: curba cererii pentru firma individuală este orizontală (perfect elastică), în timp ce curba cererii pentru întreaga piață este descrescătoare, ca de obicei. Cele două grafice nu se contrazic — descriu niveluri diferite.

Firma își maximizează profitul producând acolo unde P = Cmg. Pe termen lung, profiturile supranormale atrag firme noi, oferta crește, prețul scade, iar profitul economic tinde spre zero; firmele obțin doar profit normal. Acesta este mecanismul care face ca resursele să fie alocate cel mai eficient, marele avantaj teoretic al modelului.

Exemplul cel mai apropiat de realitate: piața produselor agricole standardizate sau bursele de mărfuri.

Monopolul

Monopolul este structura opusă: un singur producător oferă un bun fără substituenți apropiați, iar intrarea pe piață este blocată.

Atenție la definiție — se punctează formularea completă. Nu este suficient să spui „un singur vânzător”: dacă produsul are înlocuitori apropiați, puterea de monopol este iluzorie. Un producător unic de lumânări nu deține un monopol, pentru că oamenii aprind becul.

Firma-monopol este price-maker: ea stabilește prețul, dar nu oricum. Legea cererii rămâne valabilă, deci monopolistul poate alege fie prețul, fie cantitatea, nu pe amândouă simultan. Dacă vrea un preț mai mare, trebuie să accepte o cantitate vândută mai mică. Aceasta este cea mai importantă nuanță a capitolului.

Sursele monopolului, adică barierele care îl susțin:

• monopolul legal — brevet de invenție, licență, drept de autor, concesiune acordată de stat;
• monopolul natural — costuri fixe uriașe fac ca o singură firmă să producă mai ieftin decât mai multe (rețeaua de apă, de gaze, calea ferată);
• controlul unei resurse rare — un zăcământ unic;
• economiile de scară foarte puternice, care descurajează orice nou-venit.

Efecte economice, cerute la subiectele de argumentare: în raport cu concurența perfectă, monopolul practică un preț mai mare și o cantitate mai mică, obține supraprofit durabil și are stimulente mai slabe pentru inovare și pentru reducerea costurilor. De aceea statul intervine prin legislație antimonopol, reglementarea tarifelor sau prin controlul fuziunilor.

Nu confunda monopolul (un singur vânzător) cu monopsonul (un singur cumpărător) și nici cu cartelul, care este o înțelegere între mai multe firme pentru a se comporta ca un monopol.

Concurența monopolistică și oligopolul

Între cele două extreme se află structurile care descriu economia reală.

Concurența monopolistică combină trăsături din ambele: multe firme (ca la concurența perfectă), intrare relativ ușoară, dar produs diferențiat. Diferențierea se face prin marcă, design, calitate, ambalaj, amplasare, servicii post-vânzare sau pur și simplu prin reclamă. Fiecare firmă deține astfel un mic monopol asupra propriei mărci: își poate crește prețul puțin, fără să piardă toți clienții, pentru că unii preferă anume produsul ei.

De aici trăsătura definitorie: firma are o putere limitată asupra prețului, iar publicitatea și inovarea produsului devin arme concurențiale mai importante decât prețul. Exemple tipice: restaurante, saloane de coafură, îmbrăcăminte, cosmetice, panificație. Pe termen lung, intrarea liberă erodează și aici profiturile supranormale.

Oligopolul înseamnă un număr mic de firme mari, care dețin împreună cea mai mare parte a pieței, produsul putând fi omogen (ciment, oțel) sau diferențiat (automobile, telefonie, băuturi răcoritoare). Bariere la intrare există și sunt semnificative.

Trăsătura care se cere neapărat este interdependența deciziilor: fiecare firmă își stabilește prețul și producția ținând cont de reacția probabilă a concurenților. Dacă una scade prețul, celelalte răspund imediat, așa că un „război al prețurilor” îi pierde pe toți. Consecința practică: prețurile din oligopol sunt relativ rigide, iar concurența se mută pe calitate, publicitate și inovație.

Două comportamente specifice: înțelegerea (cartelul) — firmele fixează împreună prețul sau își împart piața, practică interzisă prin lege pentru că păgubește consumatorul — și firma-lider (leadership de preț), în care celelalte urmează prețul stabilit de cea mai puternică.

Barierele la intrare și rolul concurenței

Barierele la intrare sunt obstacolele care împiedică sau descurajează apariția unor firme noi pe o piață. Ele sunt criteriul care menține în timp o structură de piață: fără bariere, orice supraprofit atrage concurenți și dispare.

Tipuri de bariere:

• naturale (tehnico-economice) — investiția inițială foarte mare, economiile de scară, accesul la o resursă rară, tehnologia specializată;
• legale (instituționale) — brevete, licențe, autorizații, concesiuni, standarde impuse, taxe vamale la intrarea pe o piață externă;
• strategice — create deliberat de firmele existente: fidelizarea clienților prin publicitate masivă, contracte de exclusivitate cu distribuitorii, prețuri de descurajare fixate temporar sub costul unui nou-venit.

Concurența este competiția dintre agenții economici pentru resurse, clienți și profit. Formele ei:

• concurență prin preț — reduceri, discounturi, oferte;
• concurență prin produs (non-preț) — calitate, design, garanție, service, publicitate, inovație.

Există și concurență neloială, sancționată legal: publicitatea mincinoasă, denigrarea concurentului, confuzia de mărci, divulgarea secretelor comerciale, dumpingul (vânzarea sub cost pentru eliminarea rivalilor).

Funcțiile pozitive ale concurenței, cerute frecvent la subiectul de argumentare: stimulează reducerea costurilor și a prețurilor, împinge la inovare și diversificare, îmbunătățește calitatea, alocă resursele spre cele mai eficiente utilizări și disciplinează firmele care nu se adaptează.

În România, respectarea regulilor este supravegheată de Consiliul Concurenței, care sancționează cartelurile și abuzul de poziție dominantă. Reține nuanța juridică: poziția dominantă în sine nu este ilegală — ilegal este abuzul de această poziție.

Test — 6 întrebări ca la examen