Comportamentul producătorului

Se studiază deciziile firmei privind producția, costurile și maximizarea profitului.

Factorii de producție și combinarea lor

Factorii de producție sunt resursele economice atrase efectiv în activitatea de producție. Reține nuanța, pentru că se punctează: resursele devin factori de producție abia în momentul în care sunt atrase și utilizate. Un zăcământ nedescoperit este resursă, nu factor de producție.

Factorii clasici sunt trei, iar economia modernă adaugă încă doi:

• Munca — factorul activ și determinant, singurul care îi pune în mișcare pe ceilalți. Este un factor primar (nu este produs de altcineva) și nestocabil: ora de muncă neefectuată azi nu se poate păstra pentru mâine.
• Natura (pământul) — factor primar, oferă substanța și energia; se caracterizează prin caracter limitat și, în cazul terenurilor agricole, prin fertilitate diferită.
• Capitalul — factor derivat, adică el însuși produs prin activitate economică anterioară. Se împarte în capital fix (clădiri, utilaje — participă la mai multe cicluri, se consumă treptat prin amortizare) și capital circulant (materii prime, materiale, combustibil — se consumă integral într-un singur ciclu și se regăsește în produs).
• Abilitatea întreprinzătorului (neofactori) și informația / tehnologia — factori moderni, sursa principală a creșterii economice contemporane.

Combinarea factorilor este operațiunea prin care producătorul îi asociază cantitativ și structural. Ea se sprijină pe două proprietăți: divizibilitatea (factorul poate fi împărțit în unități mai mici fără să-și piardă însușirile) și adaptabilitatea (capacitatea de a se asocia în proporții diferite). De aici rezultă substituibilitatea — înlocuirea unei cantități dintr-un factor cu o cantitate din altul, păstrând același nivel al producției. Când o firmă cumpără roboți și reduce numărul de angajați, substituie muncă prin capital.

Confuzia clasică: capitalul tehnic (mașini, utilaje) nu este același lucru cu capitalul bănesc. La economie, „capital” înseamnă bunuri produse folosite pentru a produce alte bunuri, nu bani în cont.

Funcția de producție și productivitatea

Funcția de producție exprimă relația dintre cantitatea de factori utilizați și cantitatea maximă de bunuri care poate fi obținută cu ei, la un nivel dat al tehnologiei.

Productivitatea măsoară eficiența folosirii factorilor și se calculează în trei forme, toate cerute la BAC:

• Productivitatea totală (W total) — producția obținută cu volumul dat de factori; practic, este chiar producția Q.
• Productivitatea medie (Wm) — producția care revine pe o unitate de factor: Wm = Q / F (de exemplu Q / L, producția pe salariat).
• Productivitatea marginală (Wmg) — sporul de producție obținut prin folosirea unei unități suplimentare din factorul respectiv: Wmg = ΔQ / ΔF.

Atenție la unități: productivitatea muncii poate fi fizică (bucăți pe lucrător) sau valorică (lei pe lucrător), iar la examen datele trebuie citite exact așa cum sunt date.

Legea randamentelor marginale descrescătoare este miezul secțiunii: dacă se mărește cantitatea dintr-un singur factor, ceilalți rămânând constanți, sporul de producție adus de fiecare unitate suplimentară începe, de la un punct încolo, să scadă. Al zecelea muncitor adăugat pe aceeași suprafață de teren și cu aceleași utilaje aduce mai puțin decât al cincilea, fiindcă se calcă pe picioare.

Relația dintre Wm și Wmg funcționează ca o medie școlară: cât timp nota nouă (Wmg) e peste medie, media urcă; când e sub medie, media coboară. Deci productivitatea medie crește cât timp Wmg > Wm și scade când Wmg < Wm, iar cele două se intersectează exact în punctul de maxim al productivității medii.

Factorii care cresc productivitatea muncii: calificarea și motivarea personalului, calitatea echipamentelor, organizarea muncii, progresul tehnic. O creștere a productivității înseamnă mai multă producție cu aceleași resurse — de aceea este sursa principală a reducerii costului unitar.

Costurile de producție – tipologie

Costul de producție reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate de firmă pentru obținerea și desfacerea producției, exprimate în bani. Clasificarea trebuie știută pe de rost, pentru că pe ea se construiesc toate problemele.

După comportamentul față de volumul producției (pe termen scurt):

• Costul fix (CF) — nu se modifică atunci când producția crește sau scade: chirie, amortizare, salariile personalului administrativ, asigurări. Rămâne de plătit și dacă producția este zero.
• Costul variabil (CV) — se modifică odată cu volumul producției: materii prime, energie tehnologică, salariile lucrătorilor direct productivi.
• Costul total (CT) = CF + CV.

Costurile unitare (pe bucată):

• CFM = CF / Q — costul fix mediu scade continuu pe măsură ce Q crește, pentru că aceeași sumă fixă se împarte la tot mai multe bucăți.
• CVM = CV / Q
• CTM = CT / Q = CFM + CVM — costul unitar, cel folosit la calculul profitului.
• Cmg = ΔCT / ΔQ — costul marginal, cheltuiala suplimentară pentru încă o unitate produsă. Foarte important: fiindcă CF nu se schimbă, Cmg = ΔCV / ΔQ.

Pe termen lung dispare distincția fix–variabil: toți factorii pot fi modificați, deci toate costurile devin variabile. Aici apar economiile de scară (costul unitar scade când firma crește) și dezeconomiile de scară (costul unitar crește când firma devine prea mare și greu de coordonat).

Două capcane frecvente: costul fix total este constant, dar costul fix mediu scade; iar costul marginal nu este „costul mediu al ultimei unități” ci creșterea costului total. Relația dintre ele repetă regula mediei: Cmg taie curbele CVM și CTM exact în punctele lor de minim.

Profitul și maximizarea lui

Profitul este diferența dintre încasările firmei și cheltuielile ei. Formulele obligatorii:

• Cifra de afaceri (încasări totale, CA) = P × Q
• Profit total (Pr) = CA − CT
• Profit unitar = P − CTM
• Rata profitului, exprimată procentual, calculată de obicei ca Pr / CT × 100 (rata rentabilității costurilor) sau Pr / CA × 100 (rata comercială). Citește enunțul: subiectul îți spune la ce se raportează.

Tipuri de profit cerute la definiții:

• profit brut — înainte de plata impozitului; profit net — după impozitare;
• profit normal (legitim) — remunerarea considerată firească a întreprinzătorului, inclusă de economiști în costuri;
• supraprofit (profit de monopol) — surplusul obținut peste nivelul normal, datorat unei poziții privilegiate pe piață.

Distincția care se cere aproape sigur: costul contabil cuprinde doar cheltuielile efectiv plătite, în timp ce costul economic adaugă și costurile implicite — costul de oportunitate al resurselor proprii (salariul la care patronul a renunțat, dobânda pe care ar fi obținut-o din banii investiți). De aceea profitul economic este mai mic decât profitul contabil, iar un profit contabil pozitiv poate ascunde un profit economic negativ.

Maximizarea profitului: firma își extinde producția atâta timp cât fiecare unitate suplimentară aduce mai mult decât costă. Regula generală este venit marginal = cost marginal (Vmg = Cmg). În concurență perfectă, unde firma nu influențează prețul, condiția devine P = Cmg.

Căile de creștere a profitului sunt doar trei, iar la subiectele de tip eseu se cer explicit: creșterea prețului (posibilă doar dacă piața o permite), creșterea cantității vândute și, cea mai sănătoasă pe termen lung, reducerea costului unitar prin creșterea productivității.

Pragul de rentabilitate

Pragul de rentabilitate (punctul mort, punctul critic) este nivelul producției la care firma nu obține nici profit, nici pierdere: încasările acoperă exact cheltuielile. Este întrebarea cu care se închide de obicei capitolul, atât teoretic, cât și ca problemă.

Condiția de bază: CA = CT, adică P × Q = CF + CVM × Q.

De aici se deduce formula de calcul a cantității critice:

• Q prag = CF / (P − CVM)

Numitorul, P − CVM, se numește marja de contribuție unitară: partea din prețul fiecărei bucăți care rămâne, după acoperirea costurilor variabile, pentru a acoperi costurile fixe. Consecință logică: dacă prețul este mai mic decât costul variabil mediu, marja e negativă și pragul de rentabilitate nu poate fi atins — fiecare bucată produsă adâncește pierderea.

Citirea rezultatului:

• pentru Q < Q prag firma înregistrează pierdere;
• pentru Q = Q prag profitul este zero;
• pentru Q > Q prag apare profitul, iar fiecare unitate în plus adaugă exact marja de contribuție.

Grafic, dreapta încasărilor pleacă din origine, dreapta costului total pleacă din dreptul costului fix, iar punctul lor de intersecție este pragul de rentabilitate.

Utilitate practică: pragul arată cât trebuie să vândă firma ca să „iasă pe zero” și, prin urmare, cât de riscantă este afacerea. O firmă cu costuri fixe mari (fabrică, echipamente scumpe) are un prag ridicat și e vulnerabilă la scăderea vânzărilor; una cu costuri fixe mici își acoperă cheltuielile repede.

Greșeala tipică la probleme: se împarte costul fix la preț, uitând scăderea costului variabil mediu. Formula corectă cere întotdeauna diferența P − CVM la numitor.

Test — 6 întrebări ca la examen