Macroeconomie – indicatori și echilibru

Elevii înțeleg cum se măsoară activitatea economică la nivel național prin indicatori macroeconomici.

Produsul Intern Brut: definiție și metode de calcul

Produsul Intern Brut (PIB) este valoarea de piață a tuturor bunurilor și serviciilor finale produse pe teritoriul unei țări, într-o perioadă determinată, de obicei un an.

Fiecare cuvânt din definiție ascunde o regulă care se verifică la examen:

• finale — se numără doar produsele care ajung la utilizatorul final; consumurile intermediare (făina cumpărată de brutar) se exclud, altfel valoarea lor s-ar număra de două ori. Aceasta este regula evitării dublei înregistrări;
• produse — se numără producția anului curent, deci nu intră vânzarea unei case vechi sau a unei mașini second-hand, și nici tranzacțiile pur financiare (cumpărarea de acțiuni);
• pe teritoriul țării — indiferent de naționalitatea proprietarului. O fabrică germană din România contribuie la PIB-ul României;
• de piață — activitățile din economia subterană și munca gospodărească neremunerată nu se înregistrează.

Cele trei metode de calcul, care conduc obligatoriu la același rezultat:

• metoda producției — se însumează valoarea adăugată brută a tuturor agenților economici (producția minus consumurile intermediare);
• metoda cheltuielilor (utilizărilor) — PIB = C + I + G + (X − M), unde C este consumul privat, I investițiile, G cheltuielile publice, X exporturile și M importurile. Reține că importurile se scad, pentru că nu au fost produse în țară;
• metoda veniturilor — se însumează veniturile factorilor: salarii, profituri, dobânzi, rente, la care se adaugă amortizarea și impozitele indirecte nete.

În practică, PIB-ul se calculează prin metoda producției, iar celelalte servesc la verificare și la analiză.

PIB nominal, PIB real și Produsul Național Brut

Un indicator poate crește din două motive complet diferite: fie s-a produs mai mult, fie doar prețurile au crescut. De aceea se folosesc două variante:

• PIB nominal — exprimat în prețurile anului curent;
• PIB real — exprimat în prețurile unui an de bază, deci curățat de efectul inflației.

Legătura dintre ele se face prin deflatorul PIB: Deflator = PIB nominal / PIB real × 100. Consecința care se cere la itemi: dacă PIB-ul nominal crește cu 9%, iar prețurile cu 12%, PIB-ul real a scăzut — economia s-a contractat, chiar dacă cifra în lei arată mai bine.

A doua distincție esențială este intern versus național:

• PIB — criteriul este teritoriul: tot ce se produce în țară, indiferent cine deține factorii;
• PNB (Produsul Național Brut) — criteriul este naționalitatea (rezidența) proprietarilor factorilor de producție: tot ce produc agenții naționali, oriunde s-ar afla.

Formula de trecere: PNB = PIB + veniturile obținute de rezidenți în străinătate − veniturile obținute de nerezidenți în țară, adică PNB = PIB + soldul veniturilor externe (SVE).

De aici o observație relevantă pentru România: dacă multe firme străine repatriază profituri, iar mulți români lucrează în afară, cele două fluxuri se compensează parțial; în general, țările cu multe investiții străine au PNB mai mic decât PIB.

A treia distincție: brut versus net. Indicatorii neți se obțin scăzând amortizarea (consumul de capital fix): PIN = PIB − amortizare, PNN = PNB − amortizare. Amortizarea reprezintă uzura utilajelor, care trebuie înlocuită, deci nu este venit disponibil.

Pentru comparații între țări se folosește PIB-ul pe locuitor, calculat de regulă la paritatea puterii de cumpărare (PPC), tocmai pentru ca diferențele de preț dintre state să nu deformeze imaginea.

Venitul național și limitele indicatorilor

Venitul național (VN) este suma veniturilor obținute de posesorii factorilor de producție dintr-o țară, într-un an: salarii, profituri, dobânzi și rente. În sistemul de calcul folosit în manuale, el se obține din Produsul Național Net în prețurile factorilor, adică VN = PNN − impozite indirecte + subvenții.

Succesiunea logică a indicatorilor, cerută uneori integral: PIB → PNB (se adaugă soldul veniturilor externe) → PNN (se scade amortizarea) → VN (se trece la prețurile factorilor) → venit personal → venit disponibil (după impozite directe și transferuri).

Venitul disponibil are, la nivelul întregii economii, aceleași două destinații ca la nivel individual: consum și economisire. De aici pornesc noțiunile de înclinație medie spre consum (raportul dintre consum și venit) și înclinație marginală spre consum (partea din venitul suplimentar care se cheltuiește).

Limitele PIB-ului ca măsură a bunăstării sunt tema preferată a subiectelor de argumentare, pentru că permit un răspuns nuanțat:

• nu înregistrează economia subterană, munca la negru și munca gospodărească neplătită;
• nu spune nimic despre distribuția veniturilor: un PIB pe locuitor mare poate ascunde inegalități uriașe;
• ignoră costurile de mediu: poluarea, epuizarea resurselor și defrișările nu se scad, ba chiar cheltuielile de depoluare măresc PIB-ul;
• nu măsoară calitatea vieții: sănătatea, educația, timpul liber, siguranța, satisfacția;
• crește și în urma unor evenimente nefericite — reconstrucția după o inundație apare ca activitate economică pozitivă.

De aceea se folosesc indicatori complementari: Indicele Dezvoltării Umane (IDU), care combină venitul, speranța de viață și nivelul de educație, indicatorii de sărăcie și coeficientul Gini, plus indicatori de mediu.

Creșterea și dezvoltarea economică

Creșterea economică este sporirea, într-o perioadă dată, a rezultatelor macroeconomice, măsurată de regulă prin creșterea PIB-ului real sau a PIB-ului real pe locuitor. Este un proces cantitativ, exprimat printr-o rată procentuală.

Dezvoltarea economică este un proces mai larg, calitativ și structural: presupune creștere economică, dar și modificarea structurii economiei, creșterea nivelului de instruire și de sănătate, modernizarea instituțiilor, îmbunătățirea condițiilor de viață. Formularea corectă la examen: orice dezvoltare presupune creștere, dar nu orice creștere înseamnă dezvoltare. O țară care își mărește PIB-ul exportând materie primă brută, fără să investească în educație și infrastructură, are creștere fără dezvoltare.

Progresul economic adaugă și dimensiunea socială și morală: reducerea sărăciei, echitatea, protecția mediului.

Tipuri de creștere:

• extensivă — obținută prin atragerea de factori suplimentari (mai mulți muncitori, mai multe utilaje, mai multe resurse); are limite evidente, pentru că resursele sunt rare;
• intensivă — obținută prin creșterea productivității și eficienței, prin tehnologie, calificare și inovare; este singura sustenabilă pe termen lung;
• zero sau negativă — stagnare, respectiv scădere a rezultatelor.

Factorii creșterii economice: factorii de producție (muncă, capital, resurse naturale), progresul tehnic și inovarea, capitalul uman (educația și sănătatea populației), calitatea instituțiilor și a guvernanței, gradul de deschidere spre comerțul internațional, stabilitatea macroeconomică și investițiile.

Costurile creșterii, discutate în perspectiva capitolului despre dezvoltare durabilă: epuizarea resurselor, poluarea, aglomerarea urbană, presiunea asupra timpului liber. De aici a apărut conceptul de creștere durabilă, care urmărește satisfacerea nevoilor prezente fără compromiterea posibilităților generațiilor viitoare.

Fluctuațiile economice și ciclul economic

Economia nu crește uniform, ci în valuri. Ciclul economic este succesiunea regulată a fazelor de expansiune și de contracție a activității economice, măsurate prin evoluția PIB-ului real.

Cele patru faze trebuie știute în ordine, cu trăsăturile lor:

• Expansiunea (avântul) — PIB-ul real crește, producția și investițiile se măresc, șomajul scade, veniturile și consumul cresc, optimismul este general; spre final apar tensiuni inflaționiste.
• Boom-ul (punctul de maxim) — economia funcționează la capacitate maximă, apare supraîncălzirea: prețurile cresc rapid, forța de muncă devine rară, dobânzile urcă.
• Recesiunea (criza, contracția) — PIB-ul real scade, convențional cel puțin două trimestre consecutive; vânzările și profiturile se reduc, investițiile sunt amânate, șomajul crește, apar falimente. Recesiunea profundă și prelungită se numește depresiune.
• Reluarea (relansarea, redresarea) — activitatea își revine treptat: cererea crește, stocurile se epuizează, se reiau investițiile și angajările, economia intră într-o nouă expansiune.

Cauzele fluctuațiilor: variațiile cererii agregate (de consum și de investiții), șocurile de ofertă (scumpirea bruscă a energiei, calamități, pandemii), ciclul creditului și al dobânzilor, valurile de inovație tehnologică, anticipările și starea de încredere a agenților economici, plus contagiunea internațională.

După durată se disting cicluri scurte (Kitchin), de circa 3–4 ani, legate de variația stocurilor, cicluri medii (Juglar), de circa 8–10 ani, legate de investiții, și cicluri lungi (Kondratieff), de aproximativ 50 de ani, legate de marile valuri tehnologice.

Rolul statului în ciclu se numește politică anticiclică: în recesiune se aplică politici expansioniste (cheltuieli publice mai mari, impozite și dobânzi mai mici), iar în supraîncălzire politici restrictive. Reține relația inversă dintre creșterea economică și șomaj — cunoscută drept legea lui Okun — pentru că apare frecvent în itemii de raționament.

Test — 6 întrebări ca la examen