Inflația și politici antiinflaționiste

Se studiază cauzele, formele și efectele inflației, precum și instrumentele de combatere a acesteia.

Ce este inflația și cum se măsoară

Inflația este creșterea generalizată și de durată a nivelului prețurilor, însoțită de scăderea puterii de cumpărare a banilor.

Cele trei elemente ale definiției trebuie date împreună, pentru că fiecare elimină o confuzie:

• generalizată — nu este inflație scumpirea unui singur produs. Dacă roșiile se scumpesc iarna, iar restul prețurilor stau pe loc, avem o modificare de preț relativ, nu inflație;
• de durată — o creștere izolată, într-o singură lună, nu constituie inflație;
• scăderea puterii de cumpărare — este fața nevăzută a aceluiași fenomen: cu aceiași bani cumperi mai puțin.

Instrumentele de măsurare, cerute la itemi:

• Indicele Prețurilor de Consum (IPC) — cel mai utilizat; urmărește evoluția prețurilor unui coș de consum reprezentativ pentru gospodării. Se calculează ca raport procentual între valoarea coșului în perioada curentă și valoarea aceluiași coș în perioada de bază;
• rata inflației — exprimă creșterea procentuală a prețurilor față de perioada anterioară: rata inflației = (IPC − 100), atunci când IPC se raportează la perioada precedentă;
• deflatorul PIB — cuprinde toate bunurile produse în economie, nu doar cele de consum, deci este mai larg decât IPC, dar exclude bunurile importate.

Formele inflației după intensitate, cerute la clasificări:

• târâtoare (moderată) — sub circa 3% pe an; considerată normală și chiar utilă;
• deschisă (moderată spre rapidă) — până la circa 10% pe an;
• galopantă — de ordinul zecilor de procente anual, cu efecte destabilizatoare;
• hiperinflație — creșteri explozive, convențional peste 50% pe lună; banii își pierd funcțiile, iar populația se refugiază în valută sau în troc.

Există și inflația reprimată (mascată), specifică economiilor cu prețuri controlate administrativ: prețul rămâne oficial același, dar apar penuria, cozile și piața neagră.

Cauzele inflației

Cauzele se grupează în trei mari categorii, iar recunoașterea lor este cerută constant la BAC.

1. Inflația prin cerere (demand-pull) apare atunci când cererea agregată crește mai repede decât capacitatea economiei de a produce. Prea mulți bani aleargă după prea puține bunuri, iar rezultatul este creșterea prețurilor. Factori declanșatori: creșterea rapidă a salariilor și a creditului de consum, cheltuieli publice mari, reduceri de impozite, exporturi în creștere puternică.

În spatele acestei forme stă explicația monetaristă: dacă masa monetară crește mai repede decât producția reală, prețurile urcă. Relația se exprimă prin ecuația schimbului, M × V = P × Q: la o viteză de rotație V și o producție Q relativ stabile, o creștere a masei monetare M se transferă direct în nivelul prețurilor P. De aici formula memorabilă a lui Milton Friedman, potrivit căruia inflația este întotdeauna un fenomen monetar.

2. Inflația prin costuri (cost-push) apare când costurile de producție cresc și firmele transferă majorarea în prețuri. Cauze tipice: scumpirea energiei și a materiilor prime, creșterea salariilor peste creșterea productivității, deprecierea monedei naționale (care scumpește importurile), creșterea impozitelor indirecte, taxele de mediu. Un caz special este șocul de ofertă: o scumpire bruscă a petrolului urcă simultan prețurile în toată economia.

Aici apare fenomenul de stagflație — inflație ridicată însoțită de stagnare economică și șomaj în creștere — situația cea mai greu de tratat, pentru că orice măsură împotriva unei probleme o agravează pe cealaltă.

3. Inflația structurală și prin anticipări ține de rigiditățile economiei și de așteptările oamenilor. Dacă toată lumea se așteaptă la inflație, firmele cresc prețurile preventiv, sindicatele cer salarii mai mari, iar așteptarea se autoîmplinește. Așa se formează spirala prețuri-salarii: prețurile cresc → se cer salarii mai mari → costurile cresc → prețurile cresc din nou. De aceea băncile centrale insistă atât de mult pe ancorarea așteptărilor inflaționiste.

Efectele inflației asupra agenților economici

Inflația nu afectează pe toată lumea la fel — de aceea ea este descrisă ca un impozit ascuns și ca un mecanism de redistribuire a veniturilor și averii.

Cine pierde:

• salariații cu venituri fixe, ale căror salarii nu se indexează în ritmul prețurilor: salariul nominal rămâne, salariul real scade;
• pensionarii și beneficiarii de ajutoare sociale, din același motiv;
• deponenții și creditorii, dacă dobânda nominală este mai mică decât rata inflației: banii restituiți valorează mai puțin decât cei împrumutați;
• economia în ansamblu, prin descurajarea economisirii pe termen lung și prin distorsionarea calculului economic.

Cine câștigă:

• debitorii cu dobândă fixă — rambursează o sumă nominală care valorează mai puțin;
• statul, ca mare debitor și, în același timp, beneficiar al încasărilor din impozite indirecte calculate la prețuri mai mari;
• deținătorii de bunuri reale — imobile, terenuri, aur, valută forte — care își păstrează sau își cresc valoarea.

Efecte asupra deciziilor economice: se scurtează orizontul de planificare al firmelor, investițiile pe termen lung devin riscante, apar comportamente speculative și fuga de monedă (oamenii cheltuiesc rapid banii ca să nu se devalorizeze). Pe plan extern, o inflație mai mare decât la parteneri scade competitivitatea exporturilor și pune presiune pe cursul de schimb.

O nuanță pe care manualele o subliniază, utilă la subiectul de argumentare: o inflație mică și previzibilă, de circa 2%, este considerată benefică. Ea lasă un spațiu de manevră politicii monetare, permite ajustarea prețurilor relative și îndepărtează riscul, mult mai periculos, al deflației. Periculoase sunt inflația ridicată și, mai ales, cea imprevizibilă, fiindcă face imposibil orice calcul economic.

Deflația, dezinflația și noțiunile vecine

Trei termeni care se aseamănă fonetic și se confundă masiv la examen. Diferența trebuie știută exact.

Dezinflația este încetinirea ritmului de creștere a prețurilor. Prețurile continuă să crească, dar mai lent: de exemplu, rata inflației scade de la 9% la 5%. Este de regulă rezultatul dorit al politicilor antiinflaționiste. Atenție: la dezinflație prețurile NU scad, ci cresc într-un ritm mai mic.

Deflația este scăderea generalizată și de durată a nivelului prețurilor, adică o rată a inflației negativă. Deși pare o veste bună pentru consumator, este considerată mai periculoasă decât inflația moderată, din cauza mecanismului numit spirala deflaționistă:

• consumatorii amână cumpărăturile, așteptând prețuri și mai mici;
• cererea scade, firmele reduc producția și concediază;
• veniturile scad, cererea se reduce iar, prețurile coboară din nou;
• valoarea reală a datoriilor crește, ceea ce sufocă debitorii și băncile.

Stagflația este combinația dintre stagnare economică (sau recesiune) și inflație ridicată, însoțită de șomaj. Contrazice ideea, moștenită din curba Phillips, că inflația și șomajul ar evolua întotdeauna în sens opus. Este cazul cel mai dificil, întrucât o politică expansionistă ar agrava inflația, iar una restrictivă ar adânci recesiunea.

Alți termeni utili:

• indexarea — corelarea automată a salariilor, pensiilor sau chiriilor cu rata inflației, pentru a proteja puterea de cumpărare; are dezavantajul că poate întreține spirala prețuri-salarii;
• denominarea — tăierea unor zerouri de pe bancnote (în România, în 2005), o operațiune pur tehnică, care nu modifică nici prețurile reale, nici puterea de cumpărare;
• devalorizarea/deprecierea — scăderea valorii monedei naționale față de alte valute; nu este același lucru cu inflația, deși cele două se influențează reciproc, importurile scumpindu-se.

Politici antiinflaționiste

Combaterea inflației se face cu instrumente diferite, în funcție de cauza care a produs-o. Aceasta este ideea de bază: un tratament potrivit pentru inflația prin cerere poate fi complet greșit pentru cea prin costuri.

Politica monetară restrictivă, principalul instrument, aplicată de banca centrală:

• creșterea ratei dobânzii de politică monetară — creditul se scumpește, consumul și investițiile pe credit se reduc, cererea agregată se temperează;
• majorarea rezervelor minime obligatorii — băncile pot împrumuta mai puțin;
• vânzarea de titluri de stat pe piața deschisă — se retrage lichiditate din economie;
• țintirea inflației (inflation targeting) — regimul aplicat de BNR, prin care banca anunță public o țintă și își construiește credibilitatea, ancorând astfel așteptările.

Politica fiscală restrictivă, aplicată de guvern: reducerea cheltuielilor publice, amânarea investițiilor bugetare, creșterea impozitelor, reducerea deficitului bugetar.

Politici pe partea ofertei, singurele eficiente împotriva inflației prin costuri și, în general, pe termen lung: creșterea productivității, investiții în tehnologie și infrastructură, liberalizarea și stimularea concurenței, diversificarea surselor de energie, reducerea fiscalității pe muncă, calificarea forței de muncă.

Politica veniturilor: moderarea creșterii salariilor și a prețurilor prin negocieri, acorduri sociale sau, în cazuri extreme, prin înghețarea temporară a prețurilor și salariilor. Ultima variantă e considerată riscantă: nu tratează cauza, iar la ridicarea controlului prețurile explodează.

Costul dezinflației trebuie menționat la orice răspuns complet: politicile restrictive reduc inflația, dar încetinesc creșterea economică și măresc șomajul pe termen scurt. De aceea decidenții caută o dezinflație treptată, nu una brutală. Recomandarea de examen: nu propune o singură măsură, ci un pachet coerent, adaptat cauzei identificate în enunț.

Test — 6 întrebări ca la examen