Statul și economia

Se prezintă rolul statului în economie, instrumentele de politică economică și eșecurile pieței.

Funcțiile economice ale statului

Într-o economie de piață, statul nu produce el însuși cea mai mare parte a bunurilor, dar îndeplinește funcții fără de care piața nu poate funcționa. Manualul le grupează în trei mari categorii, iar ele se cer enumerate și explicate:

• Funcția de alocare — statul asigură bunurile pe care piața nu le poate oferi în cantitate suficientă: apărare, ordine publică, infrastructură, educație, sănătate publică. Tot aici intră corectarea externalităților.
• Funcția de distribuție (redistribuire) — corectează inegalitățile rezultate din funcționarea pieței, prin impozite și transferuri sociale.
• Funcția de stabilizare — urmărește creșterea economică echilibrată, ocuparea forței de muncă, stabilitatea prețurilor și echilibrul extern, folosind politica fiscală și pe cea monetară.

Înaintea tuturor stă o funcție pe care elevii o uită: crearea cadrului legal și instituțional — garantarea dreptului de proprietate, respectarea contractelor, funcționarea justiției, supravegherea concurenței. Fără reguli clare, piața nu poate exista deloc.

Două concepții opuse, utile la subiectele de argumentare:

• viziunea liberală clasică — statul trebuie să fie „paznic de noapte”, adică să se limiteze la ordine, justiție și apărare, piața fiind capabilă să se autoregleze prin mâna invizibilă descrisă de Adam Smith;
• viziunea intervenționistă (keynesistă) — piața nu se autoreglează întotdeauna, iar în criză statul trebuie să susțină cererea agregată prin cheltuieli publice și investiții.

De reținut și noțiunea de eșec al statului: intervenția poate rata la rândul ei obiectivul, prin birocrație, informație insuficientă, decizii luate din calcul electoral, corupție sau efecte întârziate. Argumentul corect la examen nu este „statul e bun” sau „piața e bună”, ci că fiecare are limite pe care cealaltă le poate compensa parțial.

Eșecurile pieței și bunurile publice

Eșecul pieței este situația în care mecanismul cerere-ofertă, lăsat singur, nu conduce la o alocare eficientă a resurselor. Cazurile clasice sunt patru: bunurile publice, externalitățile, concurența imperfectă (monopolul) și informația asimetrică.

Bunurile publice se definesc prin două trăsături care trebuie date împreună:

• non-rivalitatea — consumul unei persoane nu reduce cantitatea disponibilă pentru altcineva (faptul că eu sunt apărat de armată nu te lasă pe tine mai puțin apărat);
• non-excluziunea — nimeni nu poate fi împiedicat să beneficieze de bun, chiar dacă nu plătește.

Exemple: apărarea națională, iluminatul public, farul maritim, apărarea împotriva inundațiilor, aerul curat. Din non-excluziune rezultă problema pasagerului clandestin (free-rider): dacă oricum beneficiez fără să plătesc, de ce aș plăti? Nimeni nu plătește, bunul nu se produce, deși toți îl doresc. Soluția este finanțarea din impozite, obligatorii prin lege.

Atenție la o distincție care se punctează: bun public nu înseamnă „bun oferit de stat”. Un spital de stat oferă servicii rivale (patul ocupat de un pacient nu e disponibil pentru altul) și excludabile. Educația și sănătatea sunt bunuri de merit — bunuri private pe care statul le finanțează pentru că oamenii tind să le consume mai puțin decât ar fi optim social.

Între extreme se află bunurile mixte: bunurile comune (rivale, dar neexcludabile — pescuitul într-un lac, pășunea comună), care duc la „tragedia bunurilor comune”, adică la supraexploatare, și bunurile de club (nerivale, dar excludabile — un abonament la o platformă, o autostradă cu taxă neaglomerată).

Informația asimetrică apare când una dintre părți știe mai mult: vânzătorul unei mașini la mâna a doua își cunoaște defectele, cumpărătorul nu. De aceea statul impune reguli de transparență, garanții și protecția consumatorului.

Externalitățile

Externalitatea este efectul activității unui agent economic asupra unui terț care nu participă la tranzacție și care nu este nici despăgubit, nici nu plătește pentru acest efect. Cuvintele-cheie din definiție sunt terț neimplicat și fără compensație — dacă efectul este plătit prin preț, nu mai vorbim de externalitate.

Externalitățile negative impun un cost celorlalți: poluarea apei de către o fabrică, zgomotul unui bar de noapte, aglomerația din trafic, fumatul pasiv. Efectul economic: costul suportat de societate este mai mare decât costul plătit de producător, deci firma produce mai mult decât ar fi optim și vinde la un preț artificial mic.

Externalitățile pozitive aduc un beneficiu gratuit celorlalți: vaccinarea (protejează și pe cei nevaccinați), educația (o populație instruită aduce beneficii întregii societăți), cercetarea științifică, un apartament renovat care ridică valoarea întregului bloc, apicultura care polenizează livezile vecine. Efectul: cel care produce beneficiul nu îl încasează integral, deci produce mai puțin decât ar fi optim social.

Soluțiile de corectare, cerute explicit la subiecte:

• pentru cele negative: impozite și taxe de mediu (taxa pe poluare, principiul „poluatorul plătește”), amenzi, norme și standarde obligatorii, certificate de emisii tranzacționabile, interdicții;
• pentru cele pozitive: subvenții, finanțare publică, gratuitate (vaccinare, învățământ obligatoriu), scutiri de impozit pentru cercetare.

Ideea comună a tuturor acestor măsuri se numește internalizarea externalității: aducerea costului sau a beneficiului social în calculul economic al celui care decide, astfel încât prețul să reflecte adevăratul efect asupra societății.

Greșeala de evitat: nu orice efect asupra altcuiva este externalitate. Dacă un magazin nou îi ia clienții unuia vechi, efectul se transmite prin piață și prin preț — este concurență normală, nu externalitate.

Politica fiscală și bugetul de stat

Bugetul de stat este documentul care prevede și autorizează veniturile și cheltuielile publice pentru un an, aprobat prin lege de Parlament.

Veniturile bugetare provin în principal din:

• impozite directe — pe venit, pe profit, pe clădiri și terenuri; sunt suportate direct de cel care le plătește;
• impozite indirecte — TVA, accize, taxe vamale; sunt incluse în prețul bunurilor și suportate, în final, de consumator;
• contribuții sociale, taxe, venituri din proprietatea statului.

Cheltuielile bugetare merg spre educație, sănătate, apărare și ordine publică, protecție socială și pensii, investiții publice, plus serviciul datoriei publice (dobânzile).

Cele trei stări posibile ale bugetului trebuie știute exact:

• echilibrat — venituri = cheltuieli;
• excedentar — venituri > cheltuieli;
• deficitar — cheltuieli > venituri; deficitul se acoperă prin împrumuturi, care se adună în datoria publică.

Politica fiscală (bugetară) înseamnă folosirea impozitelor și a cheltuielilor publice pentru influențarea economiei:

• politică expansionistă — creșterea cheltuielilor publice și/sau reducerea impozitelor; stimulează cererea agregată, se aplică în recesiune, dar mărește deficitul;
• politică restrictivă (de austeritate) — reducerea cheltuielilor și/sau creșterea impozitelor; frânează cererea, se aplică la supraîncălzirea economiei și la inflație ridicată.

Două noțiuni de finețe, apreciate la subiectele de argumentare: stabilizatorii automați — mecanisme care acționează fără nicio decizie nouă (în criză, încasările din impozite scad, iar cheltuielile cu indemnizațiile de șomaj cresc, susținând automat economia) — și curba Laffer, ideea că, dincolo de un anumit nivel al cotei de impozitare, încasările bugetare scad, pentru că activitatea economică se restrânge și evaziunea se extinde.

Politica monetară

Politica monetară este ansamblul măsurilor prin care banca centrală — în România, Banca Națională a României — reglează masa monetară și costul creditului pentru a atinge obiective macroeconomice.

Obiectivul fundamental al BNR este asigurarea și menținerea stabilității prețurilor, adică ținerea inflației la un nivel scăzut și previzibil. Alte obiective urmărite: stabilitatea cursului de schimb, susținerea creșterii economice și stabilitatea sistemului financiar.

Funcțiile băncii centrale, cerute la definiții: emisiunea monetară (unica instituție care emite bancnote și monede), banca băncilor (refinanțează băncile comerciale și este împrumutător de ultimă instanță), banca statului, supravegherea sistemului bancar și administrarea rezervelor valutare.

Instrumentele politicii monetare:

• rata dobânzii de politică monetară (dobânda de referință) — nivelul la care banca centrală refinanțează băncile comerciale; influențează toate dobânzile din economie;
• rezervele minime obligatorii — procentul din depozite pe care băncile trebuie să îl păstreze la banca centrală; o rată mai mare reduce banii disponibili pentru creditare;
• operațiunile de piață deschisă (open-market) — cumpărarea sau vânzarea de titluri de stat de către banca centrală, prin care se injectează sau se retrage lichiditate.

Cele două orientări:

• politică monetară expansionistă (relaxată) — scăderea dobânzii, reducerea rezervelor obligatorii, cumpărarea de titluri; creditul devine ieftin, masa monetară crește, se stimulează consumul și investițiile — folosită în recesiune, cu risc de inflație;
• politică monetară restrictivă — creșterea dobânzii, majorarea rezervelor, vânzarea de titluri; creditul se scumpește, masa monetară scade, inflația este frânată, dar creșterea economică încetinește.

De reținut mecanismul, pentru că pe el se construiesc itemii de raționament: dobândă de politică monetară în sus → dobânzi mai mari la credite → mai puține credite → cerere agregată mai mică → presiune inflaționistă mai mică. Și, de asemenea, independența băncii centrale față de guvern, considerată o condiție a credibilității politicii antiinflaționiste.

Test — 6 întrebări ca la examen