Economie internațională

Elevii analizează relațiile economice dintre state: comerțul internațional, cursul de schimb și integrarea economică.

Avantajul absolut și avantajul comparativ

Întrebarea de la care pornește întregul capitol este de ce merită unei țări să facă schimb cu alta. Răspunsul se dă în două trepte, iar confuzia dintre ele este cea mai costisitoare greșeală din capitol.

Avantajul absolut (Adam Smith): o țară are avantaj absolut la producerea unui bun dacă îl poate obține cu un consum mai mic de resurse (mai puține ore de muncă, costuri mai mici) decât partenerul. Concluzia lui Smith: fiecare țară să se specializeze acolo unde este mai eficientă și să schimbe surplusul.

Problema teoriei: ce se întâmplă dacă o țară este mai eficientă la absolut toate produsele? După logica lui Smith, ea nu ar avea motive să comercializeze. Realitatea arată contrariul.

Avantajul comparativ (David Ricardo) rezolvă exact acest caz. O țară are avantaj comparativ la producerea unui bun dacă îl poate obține cu un cost de oportunitate mai mic decât partenerul, adică sacrificând mai puțin din celălalt bun. Concluzia, valabilă și pentru cazul de mai sus: schimbul este reciproc avantajos chiar dacă o țară este mai eficientă la toate, cu condiția ca fiecare să se specializeze acolo unde renunță la cel mai puțin.

Exemplu simplu de raționament, de tipul celor cerute la examen: dacă în țara A o unitate de grâu costă 2 unități de stofă, iar în țara B o unitate de grâu costă 4 unități de stofă, atunci A are avantaj comparativ la grâu (renunță la mai puțină stofă), iar B are avantaj comparativ la stofă — indiferent care dintre ele produce mai eficient în termeni absoluți.

De reținut că logica este identică cu cea a costului de oportunitate din primul capitol, aplicată la nivel de țară. Teoriile moderne adaugă și alte explicații ale comerțului: dotarea cu factori (modelul Heckscher-Ohlin — fiecare țară exportă bunuri care folosesc intensiv factorul de care dispune din abundență), economiile de scară și diferențierea produselor, care explică de ce state asemănătoare fac schimb cu aceleași categorii de bunuri (comerț intra-ramură: Germania și Franța își vând reciproc automobile).

Comerțul internațional: forme și politici

Comerțul internațional cuprinde totalitatea schimburilor de bunuri și servicii dintre țări. Componentele lui:

• exportul — vânzarea de bunuri și servicii în afara țării, sursă de încasări valutare;
• importul — cumpărarea din străinătate;
• reexportul — cumpărarea unui bun pentru a fi revândut în altă țară;
• balanța comercială — diferența dintre exporturi și importuri: excedentară (X > M), deficitară (X < M) sau echilibrată.

Se mai adaugă comerțul invizibil (servicii: transporturi, turism, asigurări, servicii IT), cooperarea în producție, operațiunile de contrapartidă (barter, lohn) și investițiile străine directe.

Două politici comerciale opuse, care se cer comparate:

Liberul schimb — reducerea sau eliminarea barierelor în calea comerțului. Argumente în favoare: prețuri mai mici și varietate mai mare pentru consumatori, specializare eficientă, transfer de tehnologie, concurență care disciplinează firmele autohtone, acces la piețe mari.

Protecționismul — protejarea producției interne prin bariere. Instrumentele lui:

• tarifare — taxele vamale, care scumpesc produsul importat;
• netarifare — contingentele (cotele) cantitative, licențele de import, normele tehnice și sanitare, procedurile administrative descurajante;
• subvenționarea producătorilor interni și a exporturilor.

Argumente protecționiste: protejarea industriilor tinere (infant industries) până devin competitive, apărarea locurilor de muncă, securitatea alimentară și energetică, combaterea dumpingului practicat de parteneri.

Contraargumente, obligatorii pentru un răspuns complet: consumatorul plătește mai scump, firmele protejate rămân ineficiente, apare riscul retorsiunii (partenerii răspund cu taxe proprii), iar războaiele comerciale reduc bunăstarea tuturor.

Regulile comerțului mondial sunt stabilite de Organizația Mondială a Comerțului (OMC), care liberalizează schimburile și arbitrează disputele comerciale.

Balanța de plăți externe

Balanța de plăți externe este documentul statistic care înregistrează sistematic toate tranzacțiile economice ale unei țări cu restul lumii, într-o perioadă determinată, de regulă un an.

Structura, cerută la itemi de recunoaștere:

• Contul curent — cea mai urmărită componentă. Cuprinde balanța comercială (bunuri), balanța serviciilor (transport, turism, IT), veniturile primare (salarii, dobânzi, dividende încasate sau plătite în relația cu străinătatea) și transferurile curente (remiteri ale lucrătorilor din diaspora, fonduri europene nerambursabile).
• Contul de capital — transferuri de capital și tranzacții cu active nefinanciare.
• Contul financiar — investițiile străine directe, investițiile de portofoliu, creditele externe, variația rezervelor valutare.

Regula de bază: contabil, balanța de plăți este întotdeauna echilibrată, pentru că se folosește dubla înregistrare. Când se spune că o țară are „deficit”, se face referire la soldul contului curent, nu la balanța în ansamblu. Este exact confuzia pe care o testează itemii mai grei.

Mecanismul de finanțare: un deficit de cont curent trebuie acoperit din contul financiar — prin investiții străine, împrumuturi externe sau prin consumarea rezervelor valutare. Un deficit finanțat prin investiții productive este mult mai sănătos decât unul finanțat prin datorie pe termen scurt.

Nu confunda balanța de plăți cu balanța comercială: cea din urmă este doar o parte a primei, cea referitoare la bunuri. O țară poate avea balanță comercială deficitară și, totuși, cont curent echilibrat, dacă încasează mult din turism sau din transferurile diasporei — situație întâlnită în mai multe state europene.

Cauzele deficitelor durabile: competitivitate scăzută a exporturilor, dependența de importuri de energie și tehnologie, consum intern peste producție, curs de schimb supraevaluat.

Cursul de schimb valutar

Cursul de schimb (cursul valutar) este prețul unei monede exprimat în altă monedă. Când se spune că un euro costă 5 lei, se exprimă cursul leu/euro.

Regimuri de curs:

• curs fix — stabilit și menținut de autoritatea monetară prin intervenții;
• curs flotant (liber) — determinat de raportul dintre cererea și oferta de valută pe piață;
• flotare administrată — regimul practicat de România: cursul se formează pe piață, dar BNR poate interveni pentru a evita fluctuațiile bruște.

Terminologia trebuie folosită corect, pentru că fiecare pereche aparține unui regim diferit:

• în regim flotant: depreciere (moneda națională pierde valoare) și apreciere (câștigă valoare);
• în regim fix: devalorizare și revalorizare, decise oficial de autoritate.

Factorii care influențează cursul: raportul cerere-ofertă de valută, soldul balanței de plăți (exporturile aduc valută, importurile o consumă), diferența de inflație față de parteneri, rata dobânzii (dobânzi mari atrag capitaluri și întăresc moneda), fluxurile de investiții străine, remiterile diasporei, datoria externă și încrederea investitorilor.

Efectele deprecierii monedei naționale — subiect frecvent de argumentare, pentru că are două fețe:

• avantaje: exporturile devin mai ieftine pentru străini, deci mai competitive; turismul intern se ieftinește pentru vizitatorii străini; remiterile din străinătate valorează mai mult în lei;
• dezavantaje: importurile se scumpesc, ceea ce alimentează inflația (mai ales la energie și materii prime); datoriile contractate în valută devin mai apăsătoare pentru firme, populație și stat.

Aprecierea produce efecte simetric inverse: importuri mai ieftine și presiune dezinflaționistă, dar exporturi mai puțin competitive.

De reținut noțiunea de convertibilitate — însușirea unei monede de a fi schimbată liber în alte valute — și cea de paritatea puterii de cumpărare, folosită pentru comparații internaționale corecte între niveluri de trai.

Integrarea economică europeană

Integrarea economică este procesul de apropiere și unificare treptată a economiilor naționale, prin eliminarea barierelor și armonizarea politicilor. Ea parcurge cinci trepte, care se cer știute în ordinea corectă, de la cea mai simplă la cea mai complexă:

• zona de liber schimb — se elimină taxele vamale între membri, fiecare păstrându-și propria politică comercială față de terți (exemplu: AELS);
• uniunea vamală — se adaugă un tarif vamal comun față de statele din afară;
• piața comună (piața unică) — libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor, cele patru libertăți fundamentale;
• uniunea economică și monetară — armonizarea politicilor economice și monedă unică (zona euro), cu politică monetară condusă de Banca Centrală Europeană;
• uniunea politică — coordonarea politicii externe, de securitate și a instituțiilor comune.

Uniunea Europeană a parcurs succesiv aceste etape: de la Comunitatea Economică Europeană, creată prin Tratatul de la Roma (1957), la piața unică (1993, Tratatul de la Maastricht) și la moneda euro. România a aderat la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.

Pentru adoptarea monedei euro se cer îndeplinite criteriile de convergență nominală de la Maastricht: inflație scăzută, deficit bugetar sub 3% din PIB, datorie publică sub 60% din PIB, dobânzi pe termen lung apropiate de media celor mai performante state și stabilitatea cursului de schimb. Se adaugă convergența reală — apropierea nivelului de trai și a productivității.

Avantajele integrării: acces la o piață uriașă, eliminarea costurilor de schimb valutar și a riscului valutar, fonduri europene pentru infrastructură și agricultură, libera circulație a persoanelor, putere de negociere sporită în comerțul mondial, stabilitate instituțională.

Costuri și critici, necesare pentru un răspuns echilibrat: pierderea unor pârghii naționale — mai ales a politicii monetare proprii odată cu adoptarea euro — concurența dură pentru firmele mai puțin competitive, birocrația reglementărilor comune și migrația forței de muncă calificate dinspre statele mai puțin dezvoltate.

Test — 6 întrebări ca la examen