Dezvoltarea durabilă și economia globală

Se prezintă conceptul de dezvoltare durabilă și provocările economiei globalizate contemporane.

Dezvoltarea durabilă: definiție și principii

Dezvoltarea durabilă (sustenabilă) este dezvoltarea care satisface nevoile generației prezente fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi. Definiția provine din Raportul Brundtland, publicat în 1987 de Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare, și se cere reprodusă cât mai aproape de această formulare.

Conceptul se sprijină pe trei piloni, care trebuie enumerați împreună — reducerea dezvoltării durabile la protecția mediului este greșeala numărul unu din capitol:

• pilonul economic — creștere eficientă, competitivitate, folosirea rațională a resurselor;
• pilonul social — echitate, reducerea sărăciei, acces la educație și sănătate, condiții decente de muncă;
• pilonul ecologic (de mediu) — conservarea resurselor, protejarea biodiversității, reducerea poluării.

Principiile pe care se întemeiază:

• echitatea intergenerațională — obligația față de generațiile viitoare;
• echitatea intrageneratională — solidaritatea în interiorul aceleiași generații, între bogați și săraci;
• principiul precauției — în lipsa certitudinii științifice, se aleg variantele care evită daunele ireversibile;
• principiul „poluatorul plătește” — costul poluării este suportat de cel care o produce, adică se internalizează externalitatea negativă;
• principiul prevenirii — este mai ieftin să previi decât să repari.

Legătura cu restul programei este directă: dezvoltarea durabilă răspunde tocmai problemei rarității resurselor de la primul capitol și eșecurilor pieței privind externalitățile de mediu.

Cadrul internațional actual îl reprezintă Agenda 2030 a ONU, cu cele 17 Obiective de Dezvoltare Durabilă, și Acordul de la Paris privind schimbările climatice. La nivel european, Pactul Verde European (Green Deal) urmărește neutralitatea climatică și tranziția către economia circulară, în care deșeul unui proces devine resursă pentru altul, spre deosebire de modelul liniar „extrage – produce – aruncă”.

Globalizarea economică

Globalizarea economică este procesul de creștere a interdependenței dintre economiile naționale, prin intensificarea fluxurilor de bunuri, servicii, capitaluri, tehnologie, informație și persoane la scară mondială.

Factorii care au accelerat-o: progresul tehnologiilor de transport (containerizarea a ieftinit radical transportul maritim), revoluția digitală și internetul, liberalizarea comerțului sub egida OMC, deschiderea economiilor din Asia și din Europa Centrală și de Est, dezvoltarea piețelor financiare internaționale.

Manifestări concrete, cerute la itemi de exemplificare: lanțurile globale de valoare — un telefon este proiectat într-o țară, componentele sunt produse în altele, asamblarea are loc într-a treia și se vinde în întreaga lume; externalizarea (outsourcing) serviciilor; investițiile străine directe; integrarea piețelor financiare, în care o știre dintr-o bursă se propagă în câteva minute pe tot globul.

Avantaje, formulate ca argumente pentru subiectul de eseu: acces la o piață mult mai largă, prețuri mai mici și varietate mai mare pentru consumatori, transfer de tehnologie și de know-how, creștere economică rapidă în statele care s-au integrat în fluxurile mondiale, scoaterea din sărăcie extremă a sute de milioane de oameni, specializare eficientă conform avantajului comparativ.

Dezavantaje și critici: adâncirea inegalităților între țări și în interiorul lor, delocalizarea producției și pierderea de locuri de muncă în industriile necompetitive, vulnerabilitatea la crize externe (o criză financiară se propagă instantaneu), presiunea asupra mediului, uniformizarea culturală, concurența fiscală care erodează bazele de impozitare ale statelor.

Un fenomen recent, util pentru actualizarea răspunsului: după pandemie și după perturbarea lanțurilor de aprovizionare, statele au reevaluat dependența excesivă de furnizori îndepărtați și au început procese de relocalizare (reshoring) și de scurtare a lanțurilor, mai ales la bunuri strategice — medicamente, semiconductori, energie. Globalizarea nu se anulează, dar se reconfigurează.

Corporațiile multinaționale

Corporația multinațională (transnațională) este firma care își desfășoară activitatea în mai multe țări, având o societate-mamă într-o țară de origine și filiale sau sucursale în statele-gazdă.

Trăsături definitorii: strategie unitară la nivel global, resurse financiare uriașe — cifra de afaceri a celor mai mari corporații depășește PIB-ul multor state — capacitate ridicată de cercetare-dezvoltare, mobilitate a producției între țări și acces privilegiat la piețele financiare.

Motivele expansiunii internaționale: costuri mai mici ale forței de muncă și ale materiilor prime, apropierea de piețele de desfacere, ocolirea barierelor vamale prin producție locală, accesul la resurse și la personal calificat, facilitățile fiscale oferite de statul-gazdă.

Efecte pozitive asupra țării-gazdă, cerute la argumentare: aduc investiții străine directe, creează locuri de muncă, transferă tehnologie și management modern, contribuie la buget prin impozite, ridică nivelul de calificare al angajaților, sporesc exporturile și integrează economia locală în lanțuri globale.

Efecte negative și riscuri: pot elimina firmele locale prin forța financiară superioară, repatriază profiturile (motiv pentru care PNB-ul poate fi mai mic decât PIB-ul), își pot muta rapid producția în altă țară lăsând în urmă șomaj, exercită presiune pentru facilități fiscale, iar prin prețurile de transfer își pot direcționa profiturile spre jurisdicții cu impozitare redusă — paradisuri fiscale.

De aici problema evitării fiscale (tax avoidance), diferită juridic de evaziune, dar la fel de costisitoare pentru bugetele publice. Răspunsul internațional recent îl reprezintă acordul privind un impozit minim global pe profitul corporațiilor, negociat în cadrul OCDE și adoptat de Uniunea Europeană, prin care marile grupuri sunt impozitate la un prag minim indiferent unde își înregistrează profitul.

Alte instrumente de disciplinare: legislația concurenței, reglementările de mediu și de muncă, cerințele de raportare nefinanciară și responsabilitatea socială corporativă (CSR).

Problemele economice globale

Sunt problemele care depășesc capacitatea unui singur stat de a le rezolva și care cer cooperare internațională. Trăsătura lor comună, din perspectivă economică, este că reprezintă externalități la scară planetară și probleme de bunuri comune: fiecare stat are interesul să beneficieze fără să contribuie, adică să se comporte ca un pasager clandestin.

Principalele probleme:

• Schimbările climatice și poluarea — emisiile de gaze cu efect de seră afectează întreaga planetă, indiferent unde sunt produse. Instrumente economice de răspuns: taxa pe carbon, schema de comercializare a certificatelor de emisii, subvenționarea energiei regenerabile.
• Epuizarea resurselor naturale — combustibili fosili, apă potabilă, soluri fertile, resurse piscicole. Aici se manifestă clasic tragedia bunurilor comune: resursa neproprietate a nimănui este supraexploatată de toți.
• Sărăcia și subdezvoltarea — decalajul dintre țările dezvoltate și cele slab dezvoltate, cercul vicios al sărăciei: venituri mici → economisire redusă → investiții reduse → productivitate scăzută → venituri mici.
• Securitatea alimentară — creșterea populației, degradarea terenurilor, volatilitatea prețurilor la alimente.
• Criza energetică și dependența de furnizori externi, cu efect direct asupra inflației și competitivității.
• Migrația internațională, cu efectele ei duble: remiteri și degrevarea pieței muncii pentru țara de origine, dar și exodul creierelor (brain drain).
• Instabilitatea financiară internațională și propagarea rapidă a crizelor.
• Datoria externă a statelor în curs de dezvoltare, care consumă o parte importantă din buget prin plata dobânzilor.

Dificultatea de fond, care merită menționată în orice răspuns bun: costurile măsurilor sunt imediate și naționale, iar beneficiile sunt îndepărtate în timp și globale. Acest decalaj explică de ce acordurile internaționale se negociază greu și se respectă și mai greu.

Organizațiile economice internaționale

Pentru gestionarea problemelor globale s-au creat instituții specializate. La examen se cere să deosebești corect obiectul de activitate al fiecăreia, pentru că itemii testează exact această discriminare.

• Fondul Monetar Internațional (FMI) — asigură stabilitatea sistemului monetar internațional; acordă împrumuturi statelor cu dificultăți de balanță de plăți, de regulă condiționate de reforme, și supraveghează politicile macroeconomice ale membrilor.
• Banca Mondială — finanțează proiecte de dezvoltare pe termen lung: infrastructură, educație, sănătate, reducerea sărăciei. Diferența față de FMI se punctează des: FMI tratează dezechilibre financiare pe termen scurt, Banca Mondială finanțează dezvoltarea pe termen lung.
• Organizația Mondială a Comerțului (OMC) — stabilește regulile comerțului internațional, negociază liberalizarea schimburilor și arbitrează disputele comerciale dintre state.
• Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) — reunește preponderent state dezvoltate, elaborează analize, statistici și standarde de bună practică, inclusiv în domeniul fiscal.
• Organizația Națiunilor Unite (ONU), prin agențiile sale, coordonează Agenda 2030 și obiectivele de dezvoltare durabilă.
• Uniunea Europeană — cea mai avansată formă de integrare regională, cu piață unică, politici comune și fonduri de coeziune.
• Banca Centrală Europeană (BCE) — conduce politica monetară în zona euro; nu trebuie confundată cu Banca Mondială.
• Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) și Banca Europeană de Investiții (BEI) — finanțează proiecte de investiții, în special în economiile în tranziție și în infrastructura europeană.

Critici aduse acestor instituții, utile pentru un răspuns nuanțat: condiționalitățile FMI au fost acuzate că impun austeritate cu costuri sociale mari; ponderea voturilor favorizează statele dezvoltate; deciziile se iau lent, iar aplicarea lor depinde de voința statelor membre.

Rolul lor rămâne însă esențial: fără reguli comune și fără mecanisme de cooperare, problemele globale ar fi tratate exclusiv prin interesul național imediat, ceea ce, în cazul bunurilor comune, conduce la pierderi pentru toți.

Test — 6 întrebări ca la examen