Analizatorii

Elevii studiază structura și funcționarea principalilor analizatori ai corpului uman.

Ce este un analizator

Ochii, urechile, pielea, limba și nasul nu lucrează singure: fiecare este doar prima piesă dintr-un lanț care se termină în creier. Acest lanț complet se numește analizator și are întotdeauna trei segmente:

• segmentul periferic (receptorul) – celule specializate care transformă stimulul (lumină, sunet, apăsare, substanțe chimice) în impuls nervos;
• segmentul intermediar (de conducere) – nervul care transportă impulsul spre creier;
• segmentul central – zona din scoarța cerebrală unde impulsul este transformat în senzație conștientă.

De reținut o idee care se punctează la examen: senzația se formează în creier, nu în organul de simț. Ochiul nu „vede” — el doar captează lumina și o transformă în impulsuri; vederea propriu-zisă se naște în scoarța cerebrală. Dovada: dacă nervul optic este secționat, ochiul rămâne perfect sănătos, dar persoana nu mai vede.

Dacă oricare dintre cele trei segmente este lezat — receptorul, nervul sau zona din scoarță — senzația nu se mai formează. Analizatorii lucrează permanent împreună și informează creierul atât despre mediul exterior, cât și despre interiorul corpului.

Analizatorul vizual

Ochiul (globul ocular) are trei învelișuri (tunici):

• sclerotica – tunica externă, albă și rezistentă; în față devine transparentă și formează corneea;
• coroida – tunica mijlocie, bogată în vase de sânge; în față formează irisul, partea colorată a ochiului, cu un orificiu central numit pupilă, prin care intră lumina;
• retina – tunica internă, care conține celulele fotoreceptoare:
• celulele cu conuri – funcționează la lumină puternică și percep culorile (vederea de zi);
• celulele cu bastonașe – foarte sensibile la lumină slabă, percep alb-negru (vederea de seară/noapte).

Lumina străbate, în ordine: corneea → pupila → cristalinul → corpul vitros → retina. Cristalinul este o lentilă biconvexă elastică ce își modifică curbura pentru a vedea clar și aproape, și departe — acest proces se numește acomodare.

Pe retină imaginea formată este reală, mai mică și răsturnată; creierul o „îndreaptă”. Impulsurile pleacă prin nervul optic spre segmentul central din lobul occipital al scoarței cerebrale. Locul unde nervul optic iese din ochi nu are fotoreceptori și se numește pata oarbă.

Analizatorul auditiv și vestibular

Urechea adăpostește doi analizatori: cel auditiv (auzul) și cel vestibular (echilibrul). Are trei părți:

• urechea externă – pavilionul și conductul auditiv extern; captează și dirijează sunetele spre timpan, o membrană care vibrează;
• urechea medie – conține cele trei oscioare: ciocanul, nicovala și scărița (cel mai mic os din corp), care preiau vibrațiile timpanului și le amplifică; comunică cu faringele prin trompa lui Eustachio, canal care egalizează presiunea pe cele două fețe ale timpanului (de aceea urechile „pocnesc” în avion);
• urechea internă – conține melcul (cohleea), umplut cu lichid, în care se află receptorii auditivi.

Drumul sunetului: pavilion → conduct auditiv → timpan → ciocan → nicovală → scăriță → lichidul din melc → receptori → nervul auditiv → lobul temporal al scoarței, unde se formează senzația de auz.

Tot în urechea internă, dar separat de melc, se află organul echilibrului: vestibulul și cele trei canale semicirculare. Receptorii de aici sesizează pozițiile și mișcările capului și trimit informații spre cerebel, care menține echilibrul. De aceea o infecție a urechii interne poate produce amețeli, nu doar probleme de auz.

Analizatorii gustativ și olfactiv

Gustul și mirosul funcționează amândouă pe bază de substanțe chimice — receptorii lor sunt chemoreceptori — și de aceea colaborează strâns: când ai nasul înfundat, mâncarea pare fără gust, pentru că lipsește componenta olfactivă a aromei.

Analizatorul gustativ: receptorii sunt mugurii gustativi, aflați în papilele gustative de pe limbă. Substanțele pot fi gustate doar dacă sunt dizolvate în salivă — un cub de zahăr perfect uscat pe o limbă perfect uscată nu ar avea gust. Gusturile fundamentale sunt patru: dulce, sărat, acru și amar; toate celelalte „gusturi” sunt combinații ale acestora plus miros. Impulsurile ajung prin nervi la scoarța cerebrală, unde se formează senzația de gust.

Analizatorul olfactiv: receptorii sunt celulele olfactive din mucoasa olfactivă, aflată în partea de sus a foselor nazale. Substanțele mirositoare, aflate în aer sub formă de vapori, se dizolvă în mucusul care acoperă mucoasa și stimulează receptorii. Impulsurile pleacă prin nervul olfactiv spre scoarța cerebrală.

O particularitate ușor de verificat: mirosul se adaptează repede — după câteva minute într-o încăpere parfumată nu mai simți parfumul, deși el este tot acolo.

Analizatorul cutanat

Pielea nu este doar un înveliș de protecție: este și un imens organ de simț, presărat cu receptori pentru mai multe feluri de stimuli:

• receptori tactili – pentru atingere și presiune; sunt foarte numeroși în vârful degetelor și pe buze (de aceea citim în Braille cu degetele, nu cu cotul) și rari pe spate;
• receptori termici – separați pentru cald și pentru rece;
• receptori pentru durere – terminații nervoase libere; durerea este semnalul de alarmă al organismului și, spre deosebire de miros, nu se adaptează — nu te obișnuiești cu ea, tocmai pentru că rolul ei este să te oblige să reacționezi.

Impulsurile de la receptorii cutanați sunt conduse prin nervi spre măduva spinării și apoi spre scoarța cerebrală, în lobul parietal, unde se formează senzațiile tactile, termice și dureroase.

Sensibilitatea pielii stă la baza multor reflexe de apărare: retragerea fulgerătoare a mâinii de pe un obiect fierbinte pornește de la receptorii pentru durere și cald și se realizează prin măduva spinării, înainte ca senzația conștientă să apară. Confuzia frecventă: pielea nu are un singur tip de receptor „pentru toate”, ci tipuri diferite și specializate pentru atingere, cald, rece și durere.

Igiena analizatorilor

Analizatorii pot fi afectați de suprasolicitare, infecții sau accidente, iar multe dintre probleme pot fi prevenite.

Pentru ochi:

• miopia – ochiul vede clar aproape, dar încețoșat la distanță; imaginea se formează în fața retinei și se corectează cu lentile divergente;
• hipermetropia – vedere dificilă de aproape; imaginea se formează în spatele retinei și se corectează cu lentile convergente;
• conjunctivita – inflamația membranei care căptușește pleoapele, adesea prin frecarea ochilor cu mâini murdare.

Prevenire: citit la lumină potrivită, pauze regulate la ecrane, distanță corectă față de carte sau monitor, igiena mâinilor.

Pentru urechi: otita este inflamația urechii medii — microbii pot urca din faringe prin trompa lui Eustachio, de aceea apare des după răceli netratate. Zgomotele puternice și muzica tare în căști distrug treptat receptorii auditivi, iar acești receptori nu se refac. Nu se introduc obiecte în conductul auditiv — timpanul se poate perfora.

Pentru nas, limbă și piele: igiena zilnică, evitarea alimentelor și lichidelor fierbinți (distrug mugurii gustativi), protejarea pielii de arsuri, degerături și de expunerea excesivă la soare.

Test — 6 întrebări ca la examen