Sistemul osos

Se studiază structura, compoziția și funcțiile scheletului uman, precum și principalele oase ale corpului.

Rolurile scheletului și compoziția osului

Scheletul uman are în jur de 206 oase și îndeplinește mai multe roluri, care se cer de obicei enumerate complet:

• susținere — este cadrul rigid pe care se sprijină întregul corp;
• protecție — cutia craniană protejează creierul, coloana protejează măduva spinării, cutia toracică protejează inima și plămânii;
• mișcare — oasele sunt pârghiile pe care trag mușchii;
• depozit de săruri minerale — mai ales calciu și fosfor;
• formarea celulelor sângelui — în măduva roșie din interiorul unor oase.

Osul este un organ viu, iar rezistența lui vine din combinația a două componente:

• substanțele minerale (săruri de calciu și fosfor) — dau duritate;
• substanțele organice (în principal proteina numită oseină) — dau elasticitate.

Raportul dintre ele explică diferențele de vârstă, o întrebare clasică: la copii predomină substanțele organice, deci oasele sunt mai elastice și se fracturează mai greu, dar se pot deforma ușor (de aceea contează poziția corectă în bancă); la bătrâni predomină mineralele, oasele devin casante și se rup ușor. Reține perechea: mineral = dur, organic = elastic — inversarea ei costă puncte.

Structura osului și clasificarea oaselor

După formă, oasele se împart în trei categorii, fiecare cu exemple care trebuie știute:

• oase lungi — predomină lungimea: femurul, tibia, fibula, humerusul, radiusul, ulna;
• oase late — predomină lățimea: oasele cutiei craniene, omoplatul, sternul, oasele coxale;
• oase scurte — cele trei dimensiuni aproape egale: oasele carpiene (încheietura mâinii), tarsiene (gleznă), vertebrele.

Structura unui os lung (exemplul standard: femurul):

• diafiza — corpul osului, format din țesut osos compact; în interior se află canalul medular cu măduvă galbenă (bogată în grăsime);
• epifizele — capetele osului, formate din țesut osos spongios, cu spații în care se găsește măduvă roșie, cea care produce celulele sângelui;
• periostul — membrana care învelește osul la exterior; prin ea osul crește în grosime și se reface după fracturi;
• cartilajele de creștere — plăci de cartilaj situate între diafiză și epifize la copii și adolescenți; prin ele osul crește în lungime. La maturitate se osifică, iar creșterea în înălțime se oprește.

Capcană frecventă: creșterea în lungime NU se face prin periost, ci prin cartilajele de creștere; periostul asigură doar creșterea în grosime și repararea osului.

Scheletul capului și al trunchiului

Scheletul capului cuprinde:

• neurocraniul (cutia craniană) — protejează creierul; principalele oase: frontal, parietale, temporale, occipital;
• viscerocraniul (oasele feței) — printre ele maxilarul și mandibula; mandibula este singurul os mobil al capului — fără ea nu am putea mesteca sau vorbi.

Scheletul trunchiului cuprinde coloana vertebrală, coastele și sternul.

• Coloana vertebrală — axul de susținere al corpului, formată din 33–34 de vertebre dispuse în cinci regiuni: cervicală (7), toracală (12), lombară (5), sacrală (5, sudate în osul sacru) și coccigiană (4–5, sudate în coccis). Numerele 7–12–5 se cer frecvent. Vertebrele delimitează canalul vertebral, care adăpostește măduva spinării. Coloana nu este dreaptă: are curburi fiziologice normale, care amortizează șocurile la mers și alergare.
• Coastele — 12 perechi: primele 7 perechi adevărate (se prind direct de stern prin cartilaj propriu), 3 perechi false (se prind indirect, prin cartilajul coastei a șaptea) și 2 perechi flotante (nu ajung la stern). Împreună cu sternul și vertebrele toracale formează cutia toracică, ce protejează inima și plămânii.

Greșeală tipică: elevii scriu că toate coastele se prind de stern. Corect: ultimele două perechi, flotante, rămân libere.

Scheletul membrelor

Membrele au un plan comun de organizare: o centură care le leagă de trunchi și scheletul membrului propriu-zis.

Membrul superior:

• centura scapulară — claviculă + omoplat (scapulă);
• braț — humerus;
• antebraț — radius și ulnă (cubitus);
• mână — 8 oase carpiene, 5 metacarpiene, falange (câte 3 la fiecare deget, 2 la police).

Membrul inferior:

• centura pelviană — cele două oase coxale, care împreună cu osul sacru formează bazinul;
• coapsă — femurul, cel mai lung și mai puternic os al corpului;
• gambă — tibia și fibula (peroneul); în fața genunchiului se află rotula;
• picior — 7 oase tarsiene (cel mai mare: calcaneul, osul călcâiului), 5 metatarsiene, falange.

Pereche de confuzii care apare mereu în teste: radius/ulna aparțin antebrațului, tibia/fibula aparțin gambei — nu le amesteca între membre. Altă observație utilă: scheletul mâinii și al piciorului au același plan (carpiene/tarsiene, metacarpiene/metatarsiene, falange), dar piciorul are oase mai masive și o boltă care amortizează greutatea corpului; prăbușirea bolții dă platfusul.

Articulațiile

Articulația este locul de legătură dintre două sau mai multe oase. După gradul de mobilitate, articulațiile sunt de trei feluri:

• fixe (imobile) — oasele sunt sudate strâns, fără mișcare: suturile dintre oasele cutiei craniene;
• semimobile — permit mișcări limitate: articulațiile dintre vertebre, între care se află discurile intervertebrale din cartilaj, cu rol de amortizor;
• mobile — permit mișcări ample: umărul, cotul, șoldul, genunchiul.

Structura unei articulații mobile (se cere schema completă):

• capetele osoase acoperite de cartilaj articular neted, care reduce frecarea;
• capsula articulară — manșon fibros care leagă oasele;
• membrana sinovială căptușește capsula și secretă lichidul sinovial, „uleiul” care lubrifiază articulația;
• ligamentele — benzi fibroase rezistente care întăresc articulația și limitează mișcările exagerate.

Accidente articulare de cunoscut și de deosebit:

• entorsa — întinderea sau ruperea ligamentelor, fără deplasarea oaselor din articulație;
• luxația — capetele oaselor ies din poziția normală în articulație;
• fractura — ruperea osului (nu este accident articular propriu-zis, dar intră în aceeași cerință).

Deosebirea entorsă–luxație este una dintre cele mai frecvente întrebări de punctaj.

Igiena și afecțiunile sistemului osos

Oasele se dezvoltă corect doar dacă le oferim materialele și stimulii necesari:

• alimentație bogată în calciu și fosfor — lactate, pește, ouă, legume verzi;
• vitamina D — fără ea calciul nu se fixează în oase; se produce în piele sub acțiunea soarelui și se găsește în pește gras și gălbenuș. Lipsa ei la copii produce rahitismul: oase moi, deformate (picioare în formă de paranteze, stern deformat);
• mișcare și sport — efortul fizic moderat stimulează îngroșarea și întărirea oaselor;
• poziție corectă a corpului în bancă și la birou — scheletul tânăr, elastic, se deformează ușor.

Deformările coloanei vertebrale, frecvente la vârsta școlară, trebuie deosebite:

• scolioza — curbarea coloanei în plan lateral (în formă de S), tipică pentru ghiozdanul purtat mereu pe același umăr;
• cifoza — accentuarea curburii toracale („cocoașă”, spate rotunjit), tipică pentru statul aplecat la birou sau telefon;
• lordoza — accentuarea curburii lombare.

La vârstnici apare osteoporoza: masa osoasă scade, oasele devin poroase și fragile, iar fracturile apar la traumatisme minore. Prevenția ei începe, de fapt, în adolescență — acum se construiește „capitalul osos” pentru toată viața, prin calciu, vitamina D și sport.

Test — 6 întrebări ca la examen