Sistemul excretor

Se studiază organele implicate în eliminarea produșilor de excreție, cu accent pe rinichi.

De ce excretăm și cine face treaba

Celulele corpului lucrează fără pauză, iar din activitatea lor rezultă produși de degradare care, dacă s-ar aduna, ar otrăvi organismul: ureea (rezultată din descompunerea proteinelor), acidul uric, dioxidul de carbon, excesul de apă și de săruri. Excreția este funcția prin care aceste substanțe sunt eliminate, menținând constantă compoziția mediului intern.

Principalul organ excretor este rinichiul, dar nu este singurul:

• plămânii elimină dioxidul de carbon și vapori de apă;
• pielea elimină prin transpirație apă, săruri și puțină uree — de aceea sudoarea are gust sărat;
• ficatul contribuie indirect: el transformă substanțele toxice (de exemplu amoniacul rezultat din degradarea proteinelor) în uree, o formă mai puțin periculoasă, pe care o predă sângelui pentru a fi eliminată de rinichi.

Sistemul excretor propriu-zis cuprinde: doi rinichi (organele care produc urina) și căile urinare — uretere, vezică urinară și uretră (drumul urinei spre exterior).

O idee de fixat de la început: rinichiul nu elimină „ce e rău” la întâmplare, ci reglează cu precizie cât rămâne și cât pleacă din fiecare substanță — de aceea i se spune adesea stația de epurare a organismului.

Rinichii — structură la exterior și în secțiune

Rinichii sunt două organe în formă de boabe de fasole, de circa 10–12 cm și 150 g fiecare, așezate în partea din spate a cavității abdominale, de o parte și de alta a coloanei vertebrale, în regiunea lombară. Pe marginea scobită a fiecărui rinichi se află hilul renal — poarta pe unde intră artera renală și ies vena renală și ureterul.

În secțiune, rinichiul are trei zone, dinspre exterior spre interior:

• zona corticală – la periferie, de culoare mai deschisă; aici se face filtrarea sângelui;
• zona medulară – la interior, cu formațiuni în formă de piramide prin care se scurge urina;
• pelvisul renal (bazinetul) – pâlnia care colectează urina și o predă ureterului.

Unitatea de structură și funcție a rinichiului este nefronul — fiecare rinichi are în jur de un milion. Un nefron are două părți: corpusculul renal (un ghem de capilare numit glomerul, învelit într-o capsulă cu pereți dubli) și un tub lung și întortocheat, înconjurat de capilare, prin care trece lichidul filtrat.

Rinichii sunt extraordinar de bine vascularizați: prin ei trece, spre filtrare, aproximativ un sfert din sângele pompat de inimă în fiecare minut — semn clar cât de vitală este funcția lor.

Formarea urinei: filtrare, reabsorbție, secreție

Urina se formează în nefron în trei etape, care se cer în ordine:

• Filtrarea glomerulară – în glomerul, presiunea sângelui împinge prin pereții capilarelor apa și substanțele mici dizolvate (glucoză, săruri, uree). Lichidul obținut se numește urină primară și se formează în cantitate uriașă: circa 170–180 de litri pe zi! Urina primară seamănă cu plasma sângelui, dar fără proteine — moleculele mari (proteine, celule sanguine) nu încap prin filtru.
• Reabsorbția – ar fi un dezastru să pierdem 180 l de apă și toată glucoza zilnic; de aceea, pe măsură ce urina primară străbate tubul nefronului, substanțele utile sunt recuperate în sânge: toată glucoza, cea mai mare parte a apei și sărurilor.
• Secreția – în sens invers, celulele tubului mai aruncă în urină unele substanțe rămase în sânge (amoniac, unele medicamente).

Rezultatul final este urina finală: doar 1,5 litri pe zi, concentrată în uree și alte deșeuri. Compoziția normală: apă (~95%), uree, acid uric, săruri. Glucoza și proteinele NU apar în urina normală — prezența glucozei (glicozuria) este semn de diabet zaharat, iar a proteinelor, semn de suferință a filtrului renal. Acesta este și motivul pentru care analiza de urină spune atât de multe despre sănătate.

Căile urinare și eliminarea urinei

Din bazinet, urina pornește pe căile urinare:

• Ureterele – două tuburi subțiri, de circa 25–30 cm, care coboară de la rinichi la vezica urinară. Urina nu curge liber, ci este împinsă prin contracții peristaltice, picătură cu picătură, permanent — rinichiul nu are buton de pauză.
• Vezica urinară – organ musculos, elastic, care depozitează urina între micțiuni; se poate destinde până la 300–500 ml. Datorită ei nu eliminăm urină continuu.
• Uretra – canalul final, prin care urina părăsește corpul. La băieți uretra este mai lungă și servește și la eliminarea spermei; la fete este scurtă (3–4 cm) — de aceea infecțiile urinare urcă mai ușor și sunt mai frecvente la fete.

Micțiunea (urinarea) este actul de golire a vezicii: când vezica se umple, receptorii din pereții ei anunță sistemul nervos, apare senzația de vezică plină, iar sfincterul de la baza vezicii se relaxează voluntar. Controlul voluntar al micțiunii se învață în primii ani de viață.

Atenție la confuzia cea mai frecventă din tot capitolul: ureterele (două, între rinichi și vezică) nu sunt totuna cu uretra (una singură, de la vezică spre exterior). Diferă o literă, dar la test diferența valorează punctul întreg.

Igiena sistemului excretor și boli frecvente

Rinichiul lucrează bine dacă are apă suficientă: circa 1,5–2 litri de lichide pe zi. Când bem prea puțin, urina devine concentrată și închisă la culoare, iar sărurile pot începe să se depună sub formă de cristale.

Boli de recunoscut:

• Litiaza renală (pietrele la rinichi) – sărurile din urina prea concentrată cristalizează și formează calculi; când un calcul pornește pe ureter, apare colica renală, una dintre cele mai puternice dureri cunoscute. Prevenție: hidratare corectă, mai puțină sare.
• Cistita – infecția vezicii urinare, cu usturime și nevoia deasă de a urina; mai frecventă la fete din cauza uretrei scurte. Prevenție: igienă locală corectă, hidratare, golirea completă a vezicii, evitarea frigului.
• Nefrita – inflamația rinichiului, care poate afecta filtrarea; uneori apare după infecții netratate din alte părți ale corpului (de exemplu în gât).
• Insuficiența renală – situația gravă în care rinichii nu mai pot curăța sângele; deșeurile se acumulează, iar viața pacientului depinde de dializă (rinichiul artificial care filtrează sângele) sau de un transplant renal.

Reguli simple de igienă: apă suficientă zilnic, nu amâna mersul la toaletă (staza urinei favorizează infecțiile și pietrele), igienă intimă corectă, tratarea la timp a oricărei infecții, prudență cu medicamentele luate fără recomandare — multe se elimină prin rinichi și îl pot suprasolicita.

Test — 6 întrebări ca la examen