Sistemul endocrin

Se studiază glandele endocrine, hormonii secretați și rolul acestora în reglarea funcțiilor organismului.

Glande endocrine și hormoni

Alături de sistemul nervos, organismul are un al doilea sistem de coordonare: sistemul endocrin. El lucrează prin hormoni — substanțe chimice produse de glandele endocrine și eliberate direct în sânge, care le transportă la organele asupra cărora acționează.

Distincția fundamentală, cerută la aproape orice lucrare, este între tipurile de glande:

• glandele endocrine (cu secreție internă) — NU au canal; își varsă produșii (hormonii) direct în sânge: hipofiza, tiroida, paratiroidele, suprarenalele;
• glandele exocrine (cu secreție externă) — au canal prin care elimină produșii la exterior sau în tubul digestiv: glandele sudoripare, sebacee, salivare, lacrimale;
• glandele mixte — au ambele componente: pancreasul (suc pancreatic prin canal + insulină în sânge) și gonadele (celule reproducătoare + hormoni sexuali).

Comparația nervos–endocrin merită reținută ca schemă: sistemul nervos transmite comenzi rapide și de scurtă durată, prin impulsuri electrice de-a lungul nervilor; sistemul endocrin transmite comenzi lente, dar de lungă durată, prin hormoni purtați de sânge. Creșterea, maturizarea sexuală sau metabolismul nu pot fi comandate „la secundă” — de aceea sunt treaba hormonilor.

Regula generală a bolilor endocrine: aproape fiecare hormon are o boală prin hiposecreție (prea puțin) și una prin hipersecreție (prea mult) — perechea aceasta organizează tot capitolul.

Hipofiza – coordonatorul glandelor

Hipofiza (glanda pituitară) este o glandă cât un bob de fasole, situată la baza creierului, sub hipotalamus, cu care lucrează în tandem: hipotalamusul (parte a sistemului nervos) controlează hipofiza, iar hipofiza controlează celelalte glande. De aceea hipofiza este supranumită „creierul” sistemului endocrin sau glanda coordonatoare, iar legătura hipotalamus–hipofiză este puntea dintre sistemul nervos și cel endocrin.

Cel mai important hormon pentru clasa a VII-a este hormonul de creștere (somatotropul, STH), care stimulează creșterea oaselor și a întregului corp. Dereglările lui în copilărie dau perechea clasică de boli:

• hiposecreție la copil → nanism hipofizar — statură foarte mică (sub aproximativ 1,50 m), dar cu corp proporționat și intelect normal; precizarea despre proporții și intelect aduce punctul întreg;
• hipersecreție la copil → gigantism — creștere exagerată în înălțime, peste 2 metri;
• hipersecreție la adult → acromegalie — oasele lungi nu mai pot crește (cartilajele de creștere s-au osificat), așa că se îngroașă extremitățile: mâinile, picioarele, mandibula, nasul.

De ce acromegalie și nu gigantism la adult? Pentru că după pubertate cartilajele de creștere sunt osificate, iar oasele nu se mai pot alungi — leagă acest detaliu de capitolul despre sistemul osos; este o întrebare de legătură foarte apreciată la examene.

Hipofiza mai produce hormoni care controlează tiroida, suprarenalele și gonadele — prin ei își exercită rolul de coordonator.

Tiroida și paratiroidele

Tiroida este cea mai mare glandă endocrină, situată în partea din față a gâtului, sub laringe. Hormonii ei tiroidieni (principalul: tiroxina) au nevoie de iod pentru a fi produși și controlează metabolismul — ritmul în care celulele ard substanțele nutritive și eliberează energie — plus creșterea și dezvoltarea creierului la copil.

Bolile tiroidei, în perechea hipo/hiper:

• hiposecreția la copil → nanism tiroidian (cretinism) — copilul rămâne mic și cu dezvoltare intelectuală gravă întârziată. Contrastul cu nanismul hipofizar este întrebarea-capcană preferată: nanicul hipofizar are intelect normal, nanicul tiroidian NU;
• hiposecreția la adult (mixedem) — metabolism încetinit: îngrășare, piele uscată și umflată, frig permanent, lipsă de energie;
• hipersecreția (boala Basedow-Graves) — metabolism accelerat: slăbire cu poftă de mâncare păstrată, agitație, palpitații, transpirații și, caracteristic, ochi bulbucați (exoftalmie);
• gușa endemică — mărirea vizibilă a tiroidei din cauza lipsei iodului din apă și alimente, frecventă odinioară în zonele de munte; de aceea sarea de bucătărie este iodată. Atenție: gușa apare prin lipsa iodului, deci pe fond de secreție insuficientă — glanda se mărește tocmai pentru că „se străduiește” să producă hormon fără materia primă.

Paratiroidele — patru glande mici cât un bob de orez, așezate pe fața posterioară a tiroidei. Hormonul lor reglează nivelul calciului în sânge, esențial pentru oase și pentru contracția musculară; scăderea secreției duce la contracții musculare necontrolate (spasme), iar excesul scoate calciul din oase și le fragilizează.

Suprarenalele și pancreasul endocrin

Glandele suprarenale sunt două, așezate ca niște căciulițe deasupra rinichilor. Fiecare are două zone cu roluri diferite:

• corticala (la exterior) — produce hormoni care reglează metabolismul mineralelor și al glucidelor și ajută organismul să reziste la stres de lungă durată (cortizolul);
• medulara (la interior) — produce adrenalina, hormonul reacției rapide la pericol: accelerează inima, dilată pupilele și bronhiile, mobilizează glucoza din rezerve, redirecționează sângele spre mușchi. Observă suprapunerea cu sistemul nervos simpatic — adrenalina prelungește și amplifică exact efectele acestuia; împreună formează reacția „luptă sau fugi”.

Pancreasul endocrin: pancreasul este glanda mixtă model. Partea exocrină varsă suc pancreatic în intestin (o vom întâlni la digestie); partea endocrină, formată din mici grupuri de celule numite insulele Langerhans, produce insulina — hormonul care scade glicemia (nivelul glucozei din sânge), ajutând glucoza să intre în celule, unde este folosită drept combustibil.

Când insulina lipsește sau nu mai are efect, glucoza rămâne în sânge în exces și apare diabetul zaharat — cea mai frecventă boală endocrină. Semne clasice: sete intensă, urinare abundentă, glucoză prezentă în urină, oboseală, slăbire. Tratamentul include regim alimentar strict și, în forma din copilărie, injecții cu insulină — insulina nu poate fi luată ca pastilă, fiind o proteină pe care stomacul ar digera-o.

Capcană de test: insulina scade glicemia; elevii grăbiți o descriu invers. Reține logic: diabetul = lipsă de insulină = glicemie mare.

Gonadele și igiena sistemului endocrin

Gonadele — testiculele la băieți și ovarele la fete — sunt glande mixte: produc celulele reproducătoare (spermatozoizi, respectiv ovule) și, ca glande endocrine, hormonii sexuali: testosteronul, respectiv estrogenii și progesteronul.

La pubertate (aproximativ 10–14 ani), hipofiza „trezește” gonadele, iar hormonii sexuali declanșează apariția caracterelor sexuale secundare:

• la băieți: îngroșarea vocii, apariția părului facial și corporal, dezvoltarea musculaturii, creșterea accelerată;
• la fete: dezvoltarea sânilor, lărgirea bazinului, apariția primei menstruații, redistribuirea țesutului adipos.

Tot hormonilor li se datorează schimbările emoționale ale adolescenței — oscilațiile de dispoziție de la această vârstă au o bază biologică reală, nu sunt „mofturi”. Este important de reținut că momentul pubertății variază mult de la o persoană la alta și că diferențele de câțiva ani sunt normale.

Igiena sistemului endocrin — reguli cu justificare:

• alimentație echilibrată, cu sare iodată — previne gușa endemică; peștele marin este sursă bună de iod;
• limitarea dulciurilor concentrate și menținerea greutății normale — obezitatea favorizează diabetul zaharat de tip 2;
• somn suficient și program regulat — hormonul de creștere se secretă mai ales în timpul somnului: adolescenții care dorm prost își sabotează literalmente creșterea;
• mișcare zilnică și gestionarea stresului — stresul prelungit menține cortizolul ridicat, cu efecte negative pe imunitate și memorie;
• control medical la semne de alarmă: sete și urinare excesive, slăbire sau îngrășare rapidă neexplicată, mărirea vizibilă a gâtului, oprirea creșterii.

Test — 6 întrebări ca la examen