Analizatorii

Se studiază structura și funcționarea principalilor analizatori: vizual, auditiv, cutanat, olfactiv și gustativ.

Ce este un analizator

Organele de simț ne leagă de lume, dar simțirea propriu-zisă nu se petrece în ochi sau în ureche, ci în creier. Sistemul complet care transformă un stimul în senzație se numește analizator și are întotdeauna trei segmente — ordinea lor este întrebare sigură:

• segmentul periferic (receptorul) — celule specializate care transformă stimulul (lumină, sunet, apăsare, substanțe chimice) în impuls nervos;
• segmentul intermediar (de conducere) — nervul care transportă impulsul spre creier;
• segmentul central — zona din scoarța cerebrală unde impulsul devine senzație conștientă.

Ideea-cheie, care apare în multe cerințe de tip „explicați”: ochiul nu vede și urechea nu aude — ele doar recepționează și transformă stimulii; vederea și auzul se nasc în scoarța cerebrală. Dovada: dacă aria vizuală din creier este distrusă, omul nu mai vede, chiar dacă ochii sunt perfect sănătoși.

Fiecare receptor răspunde la un anumit tip de stimul: fotoreceptorii din ochi la lumină, receptorii auditivi la vibrații sonore, chemoreceptorii din nas și limbă la substanțe chimice, receptorii din piele la atingere, presiune, cald, rece și durere. În acest capitol parcurgem pe rând analizatorii: vizual, auditiv și vestibular, cutanat, olfactiv și gustativ.

Analizatorul vizual

Globul ocular este protejat de orbită, pleoape, gene și lacrimile produse de glandele lacrimale. Peretele lui are trei tunici (învelișuri), de la exterior spre interior:

• sclerotica — albul ochiului, tare și protectoare; în față devine transparentă și bombată: corneea, prin care intră lumina;
• coroida — stratul mijlociu, închis la culoare și bogat în vase de sânge, care hrănește ochiul; în față formează irisul — inelul colorat — cu orificiul central numit pupilă. Irisul funcționează ca diafragma unui aparat foto: la lumină puternică pupila se micșorează, la întuneric se mărește;
• retina — stratul intern, nervos, unde se află fotoreceptorii: celulele cu conuri (vedere pe lumină puternică și vederea culorilor, concentrate în pata galbenă, zona vederii celei mai clare) și celulele cu bastonașe (vedere la lumină slabă, în alb-negru). Locul unde nervul optic părăsește ochiul se numește pata oarbă — acolo nu există fotoreceptori, deci nu se formează imagine.

În drumul spre retină, lumina străbate mediile transparente: corneea → umoarea apoasă → cristalinul → corpul vitros. Cristalinul este o lentilă vie, care își modifică bombarea ca să vedem clar și aproape, și departe — procesul se numește acomodare.

Imaginea formată pe retină este reală, mai mică și răsturnată; creierul o „îndreaptă”. Impulsurile pleacă prin nervul optic spre segmentul central din lobul occipital.

Analizatorul auditiv și vestibular

Urechea adăpostește doi analizatori: cel auditiv (auzul) și cel vestibular (echilibrul). Are trei părți:

• urechea externă — pavilionul și conductul auditiv extern; captează și dirijează sunetele spre timpan, membrana care vibrează;
• urechea medie — cameră cu aer în care se află cele mai mici oase ale corpului: ciocanul, nicovala și scărița, în această ordine. Ele preiau vibrațiile timpanului, le amplifică și le transmit urechii interne. Urechea medie comunică cu faringele prin trompa lui Eustachio, care egalizează presiunea pe cele două fețe ale timpanului — de aceea „ne pocnesc” urechile la avion sau în tunel și de aceea o răceală se poate complica cu otită;
• urechea internă — sistem de cavități numit labirint, umplut cu lichid. Pentru auz: melcul (cohleea), care conține receptorii auditivi; vibrațiile ajunse aici mișcă lichidul, receptorii le transformă în impulsuri, iar acestea pleacă prin nervul auditiv spre segmentul central din lobul temporal.

Traseul complet al sunetului, cerut la examene: pavilion → conduct auditiv → timpan → ciocan → nicovală → scăriță → melc → nerv auditiv → lobul temporal.

Echilibrul: tot în urechea internă se află vestibulul și cele trei canale semicirculare, cu receptori stimulați de mișcările și poziția capului. Informațiile lor merg spre cerebel și scoarță. De aceea o infecție a urechii interne poate da amețeli, nu doar probleme de auz — legătură logică cerută la itemii aplicativi.

Analizatorii cutanat, olfactiv și gustativ

Analizatorul cutanat are receptorii în piele — segmentul periferic este dermul cu terminațiile lui nervoase. Pielea conține receptori pentru atingere (tact), presiune, cald, rece și durere. Receptorii tactili sunt mai deși pe vârful degetelor și buze (de aceea citirea Braille se face cu degetele) și mai rari pe spate. Durerea este recepționată de terminații nervoase libere și are rol de alarmă — semnalează pericolul; spre deosebire de celelalte simțuri, durerea aproape nu se adaptează. Segmentul central: lobul parietal.

Analizatorul olfactiv (mirosul): receptorii sunt celule olfactive situate în mucoasa olfactivă din partea superioară a foselor nazale. Substanțele mirositoare, aflate în aer, se dizolvă în mucusul mucoasei și stimulează receptorii; impulsurile ajung prin nervul olfactiv la creier. Mirosul se adaptează repede — după câteva minute într-o încăpere nu-i mai simți mirosul.

Analizatorul gustativ (gustul): receptorii sunt mugurii gustativi, aflați mai ales în papilele gustative de pe limbă. Condiția esențială, cerută la teste: substanțele trebuie să fie dizolvate în salivă — un cub de zahăr pe limba perfect uscată nu are gust. Gusturile de bază: dulce, sărat, acru, amar.

Gust și miros lucrează împreună: „gustul” bogat al mâncării este în mare parte miros. De aceea, când ești răcit și nasul este înfundat, mâncarea pare fadă — explicația este blocarea mirosului, nu a gustului; itemii aplicativi verifică exact această legătură.

Igiena analizatorilor

Igiena vederii:

• citit și scris doar cu lumină suficientă, venită din partea stângă (pentru dreptaci), de la distanța de aproximativ 25–30 cm de carte;
• pauze regulate la ecrane — privitul îndelungat de aproape obosește mușchii care realizează acomodarea;
• nu se freacă ochii cu mâinile murdare — risc de conjunctivită (inflamația membranei care căptușește pleoapele, cu ochi roșii și secreții).

Defectele de vedere trebuie deosebite și asociate cu lentila de corecție:

• miopia — ochiul vede clar aproape, dar încețoșat la distanță; imaginea se formează înaintea retinei; se corectează cu lentile divergente;
• hipermetropia — vede mai bine la distanță, greu de aproape; imaginea se formează în spatele retinei; corecție cu lentile convergente;
• strabismul — axele ochilor nu sunt paralele; daltonismul — deficiență moștenită a vederii culorilor (confundă frecvent roșu cu verde).

Igiena auzului:

• volum moderat în căști — zgomotul puternic și prelungit distruge treptat receptorii auditivi din melc, iar aceștia nu se refac; surditatea instalată astfel este definitivă;
• nu se introduc obiecte în conductul auditiv (nici bețișoare de urechi în profunzime) — risc de rănire a timpanului și de împingere a cerumenului în interior;
• tratarea corectă a răcelilor — infecțiile pot urca din faringe prin trompa lui Eustachio spre urechea medie, provocând otită.

Pentru miros și gust: igiena nasului și a cavității bucale, evitarea fumatului, care tocește ambele simțuri.

Test — 6 întrebări ca la examen