Rădăcina

Se studiază morfologia, structura anatomică și funcțiile rădăcinii la plantele superioare.

Ce este rădăcina și cum arată de aproape

Rădăcina este organul plantei care crește, de regulă, în sol, în jos, în sensul atracției pământului. Este primul organ care apare la încolțirea seminței — înainte de orice frunzuliță, mica plantă își trimite rădăcina în pământ, pentru că fără apă nu poate trăi.

Dacă smulgi cu grijă o plantă tânără și îi privești rădăcina cu lupa, distingi de la vârf spre bază mai multe zone, fiecare cu rolul ei:

• piloriza (scufia) – un „degetar” protector care îmbracă vârful rădăcinii și îl apără de frecarea cu solul, ca o cască de protecție;
• zona netedă (de creștere) – aici se află celulele care se divid și se alungesc; datorită acestei zone rădăcina înaintează în sol;
• zona perișorilor absorbanți (zona piloriferă) – un manșon pufos de firișoare albe; perișorii absorbanți sunt celule alungite prin care rădăcina absoarbe apa cu sărurile minerale;
• zona aspră – zona mai bătrână, de unde perișorii au căzut; de aici pornesc rădăcinile secundare (ramificațiile).

Întrebarea-capcană clasică: prin ce absoarbe rădăcina apa? Nu prin vârf și nu prin toată suprafața, ci mai ales prin perișorii absorbanți.

Tipuri de rădăcini

Nu toate rădăcinile arată la fel. După forma și mărimea ramificațiilor, deosebim trei tipuri principale, iar exemplele se cer întotdeauna împreună cu tipul:

• Rădăcina pivotantă – are o rădăcină principală groasă și lungă, ca un țăruș (pivot), din care pornesc rădăcini secundare subțiri. Exemple: morcovul, păpădia, lucerna, stejarul. Astfel de rădăcini pătrund adânc în sol.
• Rădăcina rămuroasă – rădăcina principală și rădăcinile secundare sunt aproape la fel de groase, ca ramurile unei coroane întoarse în pământ. Exemple: arborii ca mărul, părul, bradul.
• Rădăcina firoasă (fasciculată) – rădăcina principală nu se dezvoltă; în locul ei crește un mănunchi (fascicul) de rădăcini subțiri, ca niște fire, aproape egale între ele. Exemple: grâul, porumbul, ceapa și, în general, plantele cu frunze cu nervuri paralele.

Ancorarea depinde de tip: rădăcinile pivotante țin planta ca un cui bătut adânc, iar cele firoase se întind ca o plasă în stratul de sol de la suprafață. De aceea ierburile cu rădăcini firoase sunt folosite pentru a fixa solul pe pante — plasa lor de rădăcini ține pământul să nu fie spălat de ploi.

Structura internă a rădăcinii

Dacă am tăia rădăcina de-a curmezișul și am privi felia la microscop, am vedea că este organizată în straturi, de la exterior spre interior:

• stratul de la exterior – un rând de celule cu perișori absorbanți; este „poarta de intrare” a apei;
• scoarța – un strat gros de celule mari, cu pereți subțiri, prin care apa trece din aproape în aproape spre centru; tot aici pot fi depozitate substanțe de rezervă;
• cilindrul central – miezul rădăcinii, în care se află fasciculele conducătoare: vasele lemnoase, care preiau apa cu sărurile minerale (seva brută) și o urcă spre tulpină, și vasele liberiene, care aduc de sus hrana preparată în frunze (seva elaborată), necesară celulelor rădăcinii.

Drumul apei prin rădăcină este deci: perișor absorbant → scoarță → vase lemnoase → tulpină. Merită să-l ții minte ca pe un traseu cu stații, pentru că apare des în exerciții.

De ce are nevoie rădăcina de seva elaborată, dacă ea stă în pământ? Pentru că celulele rădăcinii nu au cloroplaste (în sol nu ajunge lumina) și nu își pot prepara singure hrana — o primesc „la pachet” de la frunze, prin vasele liberiene. Fără acest transport, rădăcina ar muri de foame chiar stând în apă.

Funcțiile rădăcinii

Rădăcina îndeplinește două funcții principale, pe care trebuie să le poți enunța oricând:

• Fixează planta în sol. Rădăcina este ancora plantei: ține planta dreaptă în bătaia vântului și a ploii. Cu cât planta este mai înaltă, cu atât ancorarea trebuie să fie mai puternică — un stejar are rădăcini care se întind în pământ pe zeci de metri.
• Absoarbe apa și sărurile minerale din sol, prin perișorii absorbanți, și le trimite prin vasele lemnoase spre tulpină și frunze, sub formă de sevă brută.

Pe lângă acestea, la unele plante rădăcina are și funcții suplimentare: depozitează substanțe de rezervă (cazul morcovului sau al sfeclei) sau ajută la înmulțire — din rădăcinile unor plante pot răsări plante noi.

Un amănunt care încurcă mulți elevi: rădăcina respiră, ca orice parte vie a plantei, folosind aerul aflat printre firicelele de sol. De aceea plantele suferă în solurile bătătorite sau inundate mult timp: rădăcinile rămân fără aer și „se sufocă”. Tot de aceea grădinarii afânează (sapă) pământul — nu ca să-l încălzească, ci ca să pătrundă aerul la rădăcini.

Rădăcini modificate

La unele plante, rădăcina s-a transformat ca să îndeplinească mai bine o funcție suplimentară. Acestea sunt rădăcinile modificate (metamorfozate), iar cele mai importante pentru clasa a V-a sunt rădăcinile tuberizate — îngroșate pentru depozitarea substanțelor de rezervă:

• morcovul – rădăcină pivotantă îngroșată, plină de rezerve dulci și de caroten;
• sfecla de zahăr – rădăcină îngroșată în care planta depozitează zahăr; din ea se fabrică zahărul pe care îl cumpărăm;
• ridichea, pătrunjelul, țelina – alte rădăcini îngroșate folosite ca legume.

De ce își fac aceste plante depozite? Ele sunt plante bienale: în primul an adună rezerve în rădăcină, în al doilea an folosesc rezervele ca să facă tulpină înaltă, flori și semințe. Omul le recoltează după primul an, exact când cămara este plină.

Atenție la capcana clasică a capitolului: cartoful NU este rădăcină! Tuberculul de cartof este o tulpină subterană modificată — dovadă că are „ochi” (muguri) din care încolțesc lăstari noi, iar rădăcinile adevărate nu au niciodată muguri. La fel, ceapa nu este rădăcină, ci bulb, tot o tulpină modificată; rădăcinile cepei sunt firișoarele din partea de jos a bulbului.

Test — 6 întrebări ca la examen