Țesuturi vegetale

Elevii învață tipurile de țesuturi specifice plantelor și rolul fiecăruia în viața plantei.

Ce este un țesut vegetal

Într-o plantă, celulele nu lucrează fiecare pe cont propriu. Celulele asemănătoare ca formă și structură, care îndeplinesc aceeași funcție, se grupează și formează un țesut. Este ca într-o echipă: fiecare grupă de jucători are un rol precis — unii apără, alții construiesc, alții transportă.

După rolul lor în viața plantei, țesuturile vegetale se împart în:

• țesuturi meristematice (de creștere) – produc celule noi;
• țesuturi de protecție (de apărare) – acoperă și apără planta;
• țesuturi conducătoare – transportă seva prin corpul plantei;
• țesuturi mecanice (de susținere) – dau rezistență și țin planta dreaptă;
• țesuturi de asimilație – prepară hrana prin fotosinteză;
• țesuturi de depozitare – păstrează rezervele de hrană și apă.

Regula de aur pe care o vei folosi tot anul: structura unui țesut se potrivește perfect cu funcția lui. Celulele care apără au pereți groși și stau lipite; celulele care transportă sunt alungite ca niște tuburi; celulele care depozitează sunt mari și încăpătoare. Dacă înțelegi această potrivire, nu mai ai nimic de tocit.

Țesuturile meristematice – fabricile de celule noi

Țesuturile meristematice (numite și meristeme sau țesuturi embrionare) sunt țesuturile de creștere ale plantei. Celulele lor sunt mici, cu pereți subțiri, cu nucleu mare și se divid neîncetat — fiecare celulă-mamă dă naștere la două celule-fiice, iar acestea la altele, ca la un joc de dublare.

Unde se găsesc meristemele? Exact acolo unde planta crește:

• în vârful rădăcinii și în vârful tulpinii — aceste meristeme asigură creșterea în lungime a plantei;
• în muguri, din care se formează ramuri, frunze și flori noi;
• la copaci există și un meristem special în trunchi (cambiul), care asigură creșterea în grosime — datorită lui apar inelele anuale pe care le poți număra pe o buturugă ca să afli vârsta copacului.

O idee importantă, care deosebește plantele de animale: planta crește toată viața, tocmai pentru că păstrează mereu aceste zone de celule tinere care se divid. Un om se oprește din crescut, dar un stejar bătrân de sute de ani continuă să se înalțe și să se îngroașe. Toate celelalte țesuturi ale plantei provin, prin transformare, din celulele produse de meristeme.

Țesuturile de protecție – armura plantei

Ca orice viețuitoare, planta trebuie să se apere: de uscăciune, de arșiță, de ger, de praf și de microorganisme. Acest rol îl au țesuturile de protecție, care acoperă toate organele plantei.

• Epiderma este un strat de celule strâns lipite între ele, fără spații, care acoperă organele tinere: frunzele, tulpinile tinere, rădăcinile. Celulele ei sunt de obicei acoperite la exterior cu un strat subțire ceros care împiedică pierderea apei — de aceea frunzele multor plante sunt lucioase.
• În epiderma frunzelor există niște „porți” microscopice numite stomate, prin care planta face schimb de gaze cu aerul (ia dioxid de carbon, elimină oxigen și vapori de apă). Deci epiderma nu este un zid complet închis, ci unul cu porți controlate.
• Pe epiderma rădăcinii tinere se găsesc perișorii absorbanți, prelungiri prin care planta absoarbe apa din sol.
• Suberul este țesutul de protecție al organelor bătrâne: format din celule moarte, cu pereți groși, impermeabile, el alcătuiește scoarța de la exteriorul trunchiurilor și ramurilor bătrâne. Pluta din care se fac dopurile este suber recoltat de la stejarul de plută.

Reține deosebirea-capcană: epiderma — organe tinere, celule vii; suberul — organe bătrâne, celule moarte.

Țesuturile conducătoare – rețeaua de transport

Planta are propriul ei sistem de „conducte”, prin care lichidele circulă între rădăcină și frunze. Acestea sunt țesuturile conducătoare, alcătuite din celule alungite, unite cap la cap ca niște țevi. Există două feluri, iar deosebirea dintre ele este cea mai importantă lecție a capitolului:

• Vasele lemnoase conduc seva brută — adică apa cu săruri minerale absorbită din sol — de la rădăcină în sus, spre frunze. Sunt formate din celule moarte, cu pereți întăriți, ca niște tuburi goale.
• Vasele liberiene conduc seva elaborată — adică apa cu substanțele hrănitoare (zaharurile) preparate în frunze prin fotosinteză — de la frunze spre toate celelalte organe ale plantei: flori, fructe, rădăcină. Sunt formate din celule vii.

Ca să nu le încurci niciodată: brută = neprelucrată (doar apă și minerale, urcă de jos), elaborată = prelucrată, gata preparată (hrana făcută în frunze, coboară și se împarte în toată planta).

Vasele lemnoase și liberiene stau grupate împreună în fascicule conducătoare — le vezi cu ochiul liber ca „nervuri” pe frunze sau ca firișoare în tulpina de țelină pusă în apă colorată: apa colorată urcă prin vasele lemnoase și colorează traseul lor.

Țesuturile mecanice, de asimilație și de depozitare

Țesuturile mecanice (de susținere) sunt „scheletul” plantei. Celulele lor au pereți îngroșați, foarte rezistenți, și sunt așezate ca niște stâlpi și grinzi în tulpină și în frunze. Datorită lor un spic de grâu stă drept deși e subțire, iar un copac înalt rezistă la vânt. Fibrele acestor țesuturi sunt folosite de om: din fibrele de in și cânepă se fac țesături și sfori.

Țesutul de asimilație este „bucătăria” plantei. Se găsește mai ales în frunze, imediat sub epidermă, și este format din celule bogate în cloroplaste. Aici se desfășoară fotosinteza — prepararea hranei la lumină. De aceea partea de sus a frunzei, mai expusă la soare, este de un verde mai închis decât partea de jos.

Țesuturile de depozitare sunt „cămara” plantei. Celulele lor sunt mari, cu pereți subțiri, și înmagazinează substanțe de rezervă: amidon în tuberculul de cartof și în boabele de grâu, zahăr în rădăcina sfeclei de zahăr, apă în frunzele și tulpinile groase ale cactușilor și ale altor plante de locuri uscate.

Observație care leagă totul: organele pe care omul le folosește ca hrană — cartoful, morcovul, sfecla, boabele de cereale — sunt tocmai depozitele de rezerve ale plantelor. Mâncăm, de fapt, cămările lor.

Test — 6 întrebări ca la examen