Studiul vocabularului limbii române, al relațiilor semantice și al mijloacelor de îmbogățire a vocabularului.
Vocabularul limbii române se îmbogățește fie prin mijloace interne (din resurse proprii ale limbii), fie prin împrumuturi din alte limbi. Mijloacele interne sunt trei: derivarea, compunerea și conversiunea.
Derivarea presupune formarea de cuvinte noi prin adăugarea unor afixe (prefixe sau sufixe) la un cuvânt de bază numit radical sau rădăcină. De exemplu, din frumos se formează înfrumuseța (prefix în- + sufix -eța). Derivatele pot fi prefixate (ne-drept), sufixate (frumuse-țe) sau parasintetice (prefix + sufix adăugate simultan: îm-bogăț-i).
Compunerea înseamnă îmbinarea a două sau mai multe cuvinte ori elemente de compunere pentru a forma un cuvânt nou cu sens unitar. Compusele se pot scrie sudat (floarea-soarelui – cu cratimă, untdelemn – sudat) sau separat. Atenție: există compuse cu elemente neologice de origine greacă sau latină: auto-, micro-, tele-, bio- – acestea nu sunt prefixe propriu-zise, ci elemente de compunere.
Conversiunea (sau schimbarea valorii gramaticale) este procedeul prin care un cuvânt trece dintr-o clasă morfologică în alta fără nicio modificare de formă. Exemplu: adjectivul bun devine substantiv în Binele învinge (articolul hotărât marchează substantivizarea). Conversiunea este frecventă la examen: substantivizarea adjectivelor, adverbializarea adjectivelor (merge repede – repede din adjectiv devine adverb).
Împrumuturile lexicale sunt cuvinte preluate din alte limbi de-a lungul istoriei. Ele nu trebuie confundate cu mijloacele interne: un împrumut vine din exterior, nu se formează din resurse proprii ale limbii române.
După origine, împrumuturile se clasifică astfel: - Împrumuturi vechi (slave, turcești, grecești, maghiare) – pătruns în limbă în evul mediu: drag, coșmar, chior, oraș. - Neologisme – cuvinte împrumutate în epoca modernă, mai ales din franceză, italiană, latină cultă, engleză: birou, computer, management, marketing.
Neologismul este orice cuvânt nou intrat în limbă sau orice sens nou al unui cuvânt vechi. Nu toate neologismele sunt împrumuturi (unele sunt derivate formate în limba română după model neologic), dar la clasa a X-a distincția esențială este între fondul principal lexical (cuvinte vechi, cu mare frecvență și productivitate) și masa vocabularului (restul, inclusiv neologismele și regionalismele).
Regionalismele, arhaismele și termenii de specialitate (neologisme științifice) fac parte din vocabularul circumstanțial, nu din fondul principal.
Aceste relații privesc sensul cuvintelor și sunt extrem de frecvente în subiectele de examen.
Sinonimele sunt cuvinte cu formă diferită și sens identic sau foarte apropiat: a începe – a demara – a porni. Atenție: sinonimia perfectă (totală) este rară; de obicei sinonimele diferă prin registru stilistic, nuanță sau frecvență. La examen ți se poate cere să identifici sinonimul contextual (potrivit pentru un anume text), nu doar sinonimul de dicționar.
Antonimele sunt cuvinte cu sens opus: frumos – urât, a urca – a coborî. Pot fi antonime lexicale (cuvinte diferite) sau antonime formate prin prefixare (posibil – imposibil, ordine – dezordine). Confuzie clasică: complementarele (viu/mort) sunt antonime, dar nu admit grade de comparație, spre deosebire de antonimele gradabile (cald/rece).
Omonimele sunt cuvinte cu formă identică (scris și/sau pronunțat la fel), dar cu sens complet diferit și, de regulă, cu etimologie diferită: lac (întindere de apă) – lac (substanță lucioasă). Omonimele totale au formă identică la toate formele flexionare; omonimele parțiale (numit și omoforme) coincid doar la unele forme.
Paronimele sunt cuvinte cu formă sonoră asemănătoare, dar cu sens diferit: original – originar, a evacua – a evalua, literar – literal. Confundarea paronimelor în scriere sau vorbire este o greșeală gravă de exprimare.
Câmpul lexical reunește totalitatea cuvintelor (indiferent de clasa morfologică) care aparțin aceleiași sfere tematice: câmpul lexical al naturii, al războiului, al iubirii. Criteriul este tema (domeniul de referință al lumii extralingvistice).
Câmpul semantic reunește cuvintele înrudite după sens, mai precis după semele (trăsăturile de sens) comune. De exemplu, a merge, a alerga, a se deplasa formează un câmp semantic al deplasării. Distincția față de câmpul lexical: câmpul semantic este mai precis, bazat pe analiza sensului, nu doar pe temă.
Confuzie frecventă: elevii folosesc interșanjabil câmp lexical și câmp semantic. La nivel de liceu, programa cere să le distingi: câmpul lexical = criteriu tematic, câmpul semantic = criteriu al înrudirii de sens.
Sensul propriu este sensul de bază, primar, concret al unui cuvânt, consemnat primul în dicționar: inimă = organ muscular. Sensul figurat apare când cuvântul este folosit în context conotativ, depărtat de sensul originar: inima pădurii (centrul, adâncul pădurii). Sensul figurat stă la baza figurilor de stil (metaforă, personificare, metonimie) și este exploatat în textele literare.
Sensul propriu fundamental (de bază) se deosebește de sensul propriu secundar (derivat, dar tot literal, nu figurat) – distincție care apare uneori în grilele de tip UMF sau în baremele de bacalaureat.
Pleonasmul este greșeala de exprimare constând în folosirea alăturată a două elemente cu același sens, unul dintre ele fiind de prisos: a coborî jos, a urca sus, primul debut, a avansa înainte. Pleonasmul este considerat greșeală stilistică și semantică. Atenție: există și pleonasme acceptate prin uzul literar (a visa un vis – figură retorică numită figura etimologică), care nu se sancționează în textul literar, dar sunt evitate în exprimarea curentă.
Cacofonia este greșeala fonetică și stilistică produsă prin alăturarea unor sunete sau silabe care creează o succesiune neplăcută la auz, frecvent prin repetarea silabei ca: o carte care capătă. Cacofonia se evită prin reformularea enunțului, înlocuind conjuncția sau pronumele relativ care cu un alt conector sau restructurând propoziția.
Important: atât pleonasmul, cât și cacofonia sunt greșeli de exprimare, nu greșeli morfologice sau ortografice. Corectorul le sancționează distinct la probele de producere a textului.