Elemente de construcție a comunicării – Fonetică și vocabular

Consolidarea cunoștințelor de fonetică și îmbogățirea vocabularului activ și pasiv al elevilor.

Mijloace interne de îmbogățire a vocabularului

Limba română își îmbogățește vocabularul în primul rând din propriile resurse, fără să apeleze la alte limbi. Procedeele interne principale sunt derivarea, compunerea și conversiunea.

Derivarea înseamnă formarea de cuvinte noi prin adăugarea de prefixe (elemente puse înaintea rădăcinii: ne-, des-, re-) sau sufixe (elemente puse după rădăcină: -ar, -ătură, -esc) la un cuvânt de bază numit cuvânt-bază sau radical. De exemplu, din floare se formează florar, florărie, înflori.

Compunerea presupune unirea a două sau mai multe cuvinte existente pentru a forma un cuvânt nou cu sens unitar: floarea-soarelui, untdelemn, binecuvânta. Cuvintele compuse pot fi scrise împreună, cu cratimă sau cu spațiu — regulile ortografice contează la examen.

Conversiunea (sau schimbarea valorii gramaticale) este trecerea unui cuvânt dintr-o clasă lexico-gramaticală în alta fără nicio modificare formală: adjectivul bun devine substantiv în Binele învinge răul; participiul rănit devine adjectiv în soldatul rănit sau substantiv în rănitul a fost dus la spital.

Mijloace externe – împrumuturi și neologisme

Atunci când resursele interne nu sunt suficiente, limba română împrumută cuvinte din alte limbi. Aceste cuvinte se numesc împrumuturi lexicale.

După epoca și limba de proveniență, distingem mai multe straturi: - Elementele de substrat provin din dacă (limba geto-dacilor): balaur, mal, mugure, vatră. - Elementele latine moștenite formează nucleul limbii: apă, casă, mână, frate. - Slavonismele au intrat prin contact istoric îndelungat cu slavii: a iubi, prieten, drag, gând. - Turcismele, grecismele, maghiarismele sunt împrumuturi regionale sau istorice: ciorbă, chef, a hămesi, gazdă.

Neologismele sunt cuvintele intrate recent în limbă, mai ales din franceză, latină cultă, italiană sau engleză: computer, management, birou (neologism față de epoca sa), a stresa. Un neologism devine parte stabilă a vocabularului când este folosit de toți vorbitorii și înregistrat în dicționar.

Atenție: nu orice cuvânt nou este neologism în sens strict — termenul se referă la împrumuturile recente, nu la orice cuvânt inventat.

Câmpuri lexicale și semantice

Câmpul lexical reunește toate cuvintele care aparțin aceluiași domeniu al realității, indiferent de partea de vorbire: medic, bolnav, a trata, rețetă, spital, vindecare formează câmpul lexical al medicinei.

Câmpul semantic se referă la totalitatea sensurilor (accepțiilor) pe care le poate avea un singur cuvânt. De exemplu, cuvântul cap are sensul de parte a corpului, dar și de lider, de început al unui șir etc. Fiecare sens în parte reprezintă o accepție.

Confuzie frecventă: elevii amestecă cei doi termeni. Reține simplu: câmpul lexical = mai multe cuvinte dintr-un domeniu; câmpul semantic = mai multe sensuri ale aceluiași cuvânt.

În textele literare, analiza câmpului lexical ajută la identificarea temelor și a universului operei.

Relații semantice — sinonimie, antonimie, omonimie, paronimie

Relațiile semantice descriu modul în care cuvintele se raportează unele la altele ca sens.

Sinonimele sunt cuvinte cu formă diferită și sens asemănător sau identic: frumos – chipeș – arătos. Sinonimia perfectă (sens identic în orice context) este foarte rară; de obicei sinonimele diferă prin nuanță, registru stilistic sau combinații posibile.

Antonimele sunt cuvinte cu sens opus: lumină – întuneric, a urca – a coborî. Există antonime formate prin prefixare (fericit – nefericit) și antonime lexicale (cuvinte total diferite).

Omonimele sunt cuvinte cu formă identică (scriere și/sau pronunție) dar cu sens total diferit și, de regulă, cu etimologie diferită: leu (animal) – leu (monedă); lac (oglindă de apă) – lac (substanță lucioasă). Omonimele se află în omonimie, nu în polisemie.

Paronimele sunt cuvinte cu formă asemănătoare dar cu sens diferit, ceea ce duce ușor la confuzii: original – originar, a emite – a omite, complement – compliment. Confundarea paronimelor este o greșeală gravă de exprimare.

Distincție esențială: omonimia = forme identice, sensuri fără legătură; polisemia = același cuvânt cu mai multe sensuri înrudite, dezvoltate prin extensie de la sensul de bază (cap de om → cap de coloană). La examen, diferența dintre omonimie și polisemie este un punct frecvent pierdut.

Niveluri de limbă și registre stilistice

Limba română nu este folosită la fel în toate situațiile de comunicare. Distingem mai multe niveluri de limbă:

• Nivelul literar (standard) respectă normele gramaticale și ortografice în vigoare; este folosit în texte oficiale, literare, în presă, la școală.
• Nivelul popular folosește forme specifice vorbirii neîngrijite, neliterar: mă dor picioarele în loc de forma corectă, regionalisme, forme fonetice nestandardizate.
• Nivelul regional (dialectal) conține regionalisme — cuvinte sau forme folosite doar într-o anumită zonă geografică: păpușoi (Moldova) pentru porumb.
• Nivelul arhaic cuprinde arhaismele — cuvinte ieșite din uz: a grăi, pârcălab, logofăt.
• Nivelul argotic și colocvial include argoul (limbajul unor grupuri sociale restrânse, uneori intenționat codificat) și limbajul colocvial (familiar, al conversației zilnice).

Registrul stilistic este alegerea nivelului de limbă potrivit contextului de comunicare. Un elev care scrie o cerere folosește registrul formal; același elev care vorbește cu prietenii folosește registrul informal/colocvial. Inadecvarea registrului la context este considerată greșeală de exprimare.

În textele literare, scriitorii folosesc deliberat arhaisme, regionalisme sau argou pentru efecte stilistice (caracterizarea personajelor, culoarea locală, umorul).

Test — 6 întrebări ca la examen