Lectură

Formarea competențelor de lectură prin studiul textelor literare și nonliterare, la prima vedere și din lista de lecturi.

Textul narativ literar – proză (nuvelă, roman)

Textul narativ este un text în care un narator povestește întâmplări care implică personaje, într-un anumit timp și spațiu. La clasa a VII-a, formele de proză studiate sunt nuvela și romanul.

Nuvela este o operă epică în proză, mai lungă decât schița, dar mai scurtă decât romanul. Are un singur fir narativ principal, un număr redus de personaje și un conflict bine definit care evoluează spre un final adesea neașteptat. Personajele sunt mai complex construite decât în schiță.

Romanul este cea mai amplă formă a prozei epice. Conține mai multe fire narative, un număr mare de personaje și acoperă o perioadă mai lungă de timp. Conflictul este complex și poate fi de mai multe tipuri: conflict exterior (între personaje sau între personaj și societate) și conflict interior (dileme, frământări ale unui personaj).

Narațiunea se poate face la persoana I – naratorul este personaj în poveste, deci avem un narator subiectiv – sau la persoana a III-a – naratorul nu participă la acțiune, deci avem un narator obiectiv.

Modurile de expunere prezente în textul narativ sunt: narațiunea (relatarea evenimentelor), descrierea (prezentarea unui personaj sau a unui cadru) și dialogul (schimbul de replici între personaje).

Textul liric – figuri de stil și imagini artistice

Spre deosebire de textul narativ, textul liric nu povestește – el exprimă direct trăirile, emoțiile și gândurile unei voci numite eu liric. Eul liric nu trebuie confundat cu autorul: autorul este persoana reală care a scris poezia, eul liric este vocea din interiorul textului.

Figurile de stil sunt procedee prin care limbajul capătă expresivitate. Cele mai importante pentru clasa a VII-a:

• Metafora – înlocuiește un termen cu altul pe baza unei asemănări subînțelese, fără cuvântul de comparație. Exemplu: „luna – o corabie de argint".
• Comparația – pune față în față doi termeni folosind cuvinte precum „ca", „precum", „asemeni". Exemplu: „ochii ei străluceau ca stelele".
• Personificarea – atribuie însușiri sau acțiuni omenești unor lucruri, fenomene sau ființe necuvântătoare. Exemplu: „vântul suspină printre crengi".
• Epitetul – un adjectiv sau un adverb care exprimă o însușire neobișnuită, artistică, a unui substantiv sau verb. Exemplu: „lumina blândă", „tăcere adâncă".
• Hiperbola – exagerare cu scop artistic. Exemplu: „plâng râuri de lacrimi".
• Repetiția – reluarea unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte pentru a accentua o idee sau o emoție.

Imaginile artistice sunt reprezentări senzoriale create prin limbaj. Ele pot fi: vizuale (ce se vede), auditive (ce se aude), olfactive (mirosuri), motorii (mișcare), tactile (ce se atinge).

Atenție: o figură de stil și o imagine artistică nu sunt același lucru. O metaforă poate crea o imagine vizuală, dar nu orice imagine vizuală este o metaforă.

Textul dramatic – structură, replică, didascalii

Textul dramatic este scris pentru a fi jucat pe scenă. Spre deosebire de proză, în textul dramatic lipsește naratorul. Acțiunea se desfășoară prin replici și este orientată de indicații numite didascalii.

Structura unui text dramatic: - Actul – unitatea principală de structură a piesei de teatru; o piesă poate avea unul sau mai multe acte. - Scena – subdiviziunea actului; o scenă nouă începe când intră sau iese un personaj. - Tabloul – o subdiviziune bazată pe schimbarea decorului, nu a personajelor.

Replica este intervenția unui personaj în dialog. Replica are mereu în față numele personajului, scris de obicei cu majuscule sau aldine.

Didascaliile (numite și indicații scenice) sunt textele scrise de autor în afara replicilor. Ele indică: mișcările personajelor, tonul vocii, descrierea decorului, intrările și ieșirile din scenă. Didascaliile sunt scrise de obicei între paranteze sau cu caractere cursive. Cititorul le vede, spectatorul de teatru nu le aude.

Confuzie frecventă: elevii consideră că didascaliile fac parte din dialogul personajelor. Didascaliile aparțin autorului, nu personajelor.

Textul nonliterar – articol, interviu, știre

Textul nonliterar transmite informații reale, verificabile, despre lumea înconjurătoare. Limbajul este denotativ (cuvintele au sensul lor obișnuit, de dicționar), spre deosebire de textul literar, unde limbajul este conotativ (cuvintele capătă sensuri suplimentare, figurate).

Știrea relatează un eveniment real, recent și de interes public. Răspunde la întrebările: cine?, ce?, când?, unde?, cum?, de ce?. Limbajul este neutru, obiectiv, fără opinia autorului.

Articolul este un text de presă mai amplu decât știrea. Poate fi informativ (prezintă fapte) sau de opinie (autorul își exprimă punctul de vedere). Conține titlu, lead (primul paragraf care rezumă esențialul) și corp (dezvoltarea subiectului).

Interviul este un text construit din întrebări și răspunsuri. Are doi participanți: intervievatorul (cel care pune întrebările) și intervievatul (cel care răspunde). Interviul poate fi informativ sau portret (centrat pe personalitatea intervievatului).

La lectura la prima vedere a unui text nonliterar, trebuie să identifici: tipul textului, tema, ideile principale și mijloacele lingvistice prin care se transmite mesajul (enumerare, definiție, exemplu, argument).

Construcția subiectului și a personajelor

Subiectul unei opere literare este lanțul de evenimente, ordonate logic și cauzal, care formează acțiunea. El se organizează în momentele subiectului:

• Expozițiunea – prezintă cadrul (timp, spațiu) și personajele inițiale.
• Intriga – evenimentul care declanșează conflictul, care „pune în mișcare" acțiunea.
• Desfășurarea acțiunii – seria de evenimente care urmează intrigii și duc spre punctul culminant.
• Punctul culminant – momentul de maximă tensiune al conflictului.
• Deznodământul – rezolvarea conflictului, finalul acțiunii.

Personajul este cel care participă la acțiune. După importanță: personaj principal, personaj secundar, personaj episodic. După rol în conflict: protagonist (personajul central) și antagonist (cel care i se opune).

Caracterizarea personajului se face prin două metode: - Caracterizare directă – autorul, naratorul sau alt personaj spune explicit cum este personajul. - Caracterizare indirectă – cititorul deduce trăsăturile din faptele, vorbele, gândurile sau comportamentul personajului.

Trăsăturile de caracter se numesc trăsături morale (curaj, lașitate, generozitate etc.), spre deosebire de trăsăturile fizice (portretul exterior).

Test — 6 întrebări ca la examen