Elemente de construcție a comunicării – Sintaxă (Propoziția)
Elevii studiază structura propoziției simple, identificând părțile principale și secundare de propoziție.
Evaluarea Națională
Ce este propoziția și de ce contează sintaxa
O propoziție este un grup de cuvinte organizat în jurul unui predicat și care exprimă o gândire completă. Sintaxa studiază relațiile dintre cuvinte în cadrul propoziției — cine face acțiunea, ce face, cui, unde, când, cum.
Fiecare cuvânt dintr-o propoziție îndeplinește o funcție sintactică (numită și parte de propoziție). La clasa a VI-a învățăm să recunoaștem și să analizăm aceste funcții.
Parțile de propoziție se împart în: - Părți principale: subiectul și predicatul — fără ele propoziția nu există. - Părți secundare: atributul și complementul — adaugă informații suplimentare.
Subiectul — cine face acțiunea
Subiectul este partea principală de propoziție care arată cine săvârșește acțiunea exprimată de predicat sau despre cine se face o afirmație. Răspunde la întrebările cine? sau ce? puse înaintea predicatului.
Felurile subiectului:
- Subiect simplu — un singur cuvânt: Elevul citește.
- Subiect multiplu — două sau mai multe cuvinte cu aceeași funcție: Maria și Ion citesc.
- Subiect exprimat — apare efectiv în propoziție.
- Subiect neexprimat (subînțeles) — lipsește din text, dar se deduce din forma verbului: Citesc o carte. (eu)
- Subiect inclus — inclus în desinența verbului, nu poate fi recuperat separat decât prin pronumele personal corespunzător: același exemplu, analizat ca subiect inclus în verb.
Atentie: subiectul subînțeles și subiectul inclus sunt doi termeni diferiți. Subiectul inclus este înglobat în forma verbului (pers. I și a II-a), pe când cel subînțeles se recuperează din context (pers. a III-a repetată).
Exprimarea subiectului: - substantiv: Câinele latră. - pronume: El pleacă. - numeral: Trei au câștigat. - verb la infinitiv sau supin: A greși este omenesc. De greșit nu e rușine. - orice parte de vorbire substantivizată: Binele învinge.
Predicatul — inima propoziției
Predicatul este partea principală de propoziție care exprimă ce face, ce este sau cum este subiectul. Există două tipuri:
1. Predicatul verbal (PV)
Este exprimat printr-un verb predicativ (un verb care are sens de sine stătător) la un mod personal (indicativ, conjunctiv, condițional-optativ, imperativ).
Copiii aleargă în parc. — aleargă = predicat verbal.
Verbele a fi, a avea, a face, a lua, a pune, a ține pot fi și ele predicate verbale atunci când au sens deplin: Cartea este pe masă.
2. Predicatul nominal (PN)
Este format din: - verb copulativ (cel mai frecvent a fi, dar și a deveni, a părea, a rămâne, a se face, a ieși, a ajunge cu sens copulativ) + - nume predicativ (cuvântul sau grupul de cuvinte care arată ce este sau cum este subiectul).
Maria este harnică. — este harnică = predicat nominal (este = verb copulativ, harnică = nume predicativ).
Numele predicativ se poate exprima prin: adjectiv, substantiv, pronume, numeral, adverb: El pare obosit / medic / el însuși / primul / bine.
Confuzie clasică: verbul a fi nu este întotdeauna copulativ. Când arată existența sau locul, este verb predicativ: Dumnezeu este. / Cartea este pe masă. Când leagă subiectul de un atribut calitativ, este copulativ.
Atributul și complementele — părțile secundare
Atributul
Atributul este partea secundară de propoziție care determină un substantiv (sau un înlocuitor al acestuia) și răspunde la întrebările care?, ce fel de?, al/a/ai/ale cui?, câți/câte?, al câtelea?
Felurile atributului după exprimare: - Atribut adjectival — exprimat prin adjectiv: cartea nouă - Atribut substantival — exprimat prin substantiv, cel mai adesea în genitiv (cartea elevului) sau în nominativ/acuzativ cu prepoziție (drumul spre casă, prietenul din copilărie) - Atribut pronominal — exprimat prin pronume: cartea lui, cartea aceasta - Atribut numeral — exprimat prin numeral: cei trei elevi, elevul al treilea - Atribut verbal — exprimat prin verb la infinitiv sau gerunziu: dorința de a reuși, un copil zâmbind
Complementul direct (CD)
Arată obiectul direct asupra căruia se exercită acțiunea verbului tranzitiv. Răspunde la pe cine? sau ce? după predicat.
Citesc o carte. — carte = complement direct. O caut pe Maria. — pe Maria = complement direct (prepoziția pe + acuzativ nu îl transformă în altceva).
Complementul indirect (CI)
Arată obiectul indirect al acțiunii. Răspunde la cui?, despre cine/ce?, cu cine/ce? și alte întrebări oblice (fără unde, când, cum).
Îi scriu bunicii. — bunicii = complement indirect. Vorbesc despre carte. — despre carte = complement indirect.
Complementele circumstanțiale
Precizează împrejurările în care se petrece acțiunea:
- Complementul circumstanțial de loc (CCL) — răspunde la unde?, de unde?, până unde?, pe unde?: Merge la școală.
- Complementul circumstanțial de timp (CCT) — răspunde la când?, de când?, până când?, cât timp?: Vine mâine.
- Complementul circumstanțial de mod (CCM) — răspunde la cum?, în ce fel?, în ce mod?: Scrie frumos.
Toate complementele circumstanțiale se exprimă cel mai frecvent prin adverbe, substantive cu prepoziție sau pronume cu prepoziție.
Analiza sintactică a propoziției — cum procedezi pas cu pas
Analiza sintactică înseamnă identificarea funcției fiecărui cuvânt semnificativ din propoziție. Urmează acești pași în ordine:
Pasul 1. Găsește predicatul — întreabă-te: ce verb există în propoziție și la ce mod personal este? Stabilește dacă e predicat verbal sau nominal.
Pasul 2. Găsește subiectul — întreabă-te: cine sau ce face acțiunea predicatului? Dacă nu există în text, precizează dacă e subînțeles sau inclus.
Pasul 3. Identifică complementele — întreabă-te succesiv: ce/pe cine? (CD), cui/despre ce? (CI), unde? (CCL), când? (CCT), cum? (CCM).
Pasul 4. Identifică atributele — pentru fiecare substantiv rămas, întreabă-te: care?, ce fel de?, al cui?
Pasul 5. Verifică dacă au rămas cuvinte neanalizate — articolele și prepozițiile nu au funcție sintactică de sine stătătoare; fac parte din grupul cuvântului pe care îl însoțesc.
Exemplu de analiză completă:
Băiatul cuminte citește zilnic o carte interesantă.
- citește = predicat verbal
- băiatul = subiect simplu, exprimat (substantiv, N)
- cuminte = atribut adjectival (determină băiatul)
- zilnic = complement circumstanțial de timp (când?)
- carte = complement direct (ce citește?)
- interesantă = atribut adjectival (determină carte)
De reținut
- propoziție
- unitate sintactică alcătuită dintr-un predicat și, de obicei, un subiect, care exprimă o gândire completă
- subiect
- partea principală de propoziție care arată cine face acțiunea sau despre cine se face o afirmație; răspunde la întrebările cine? ce? puse înaintea predicatului
- subiect inclus
- subiectul înglobat în desinența verbului la persoana I și a II-a, care nu apare ca element distinct în propoziție
- subiect subînțeles
- subiectul care lipsește din propoziție, dar se recuperează din context (de obicei persoana a III-a)
- predicat verbal
- predicat exprimat printr-un verb predicativ la mod personal, care are sens de sine stătător
- predicat nominal
- predicat format din verb copulativ și nume predicativ
- nume predicativ
- elementul din predicatul nominal care arată ce este sau cum este subiectul, legat de acesta prin verbul copulativ
- atribut
- partea secundară de propoziție care determină un substantiv sau un substitut al acestuia
- complement direct
- partea secundară de propoziție care arată obiectul direct al acțiunii unui verb tranzitiv; răspunde la ce? pe cine?
- complement circumstanțial
- partea secundară de propoziție care arată împrejurările (loc, timp, mod) în care se desfășoară acțiunea
Greșeli frecvente
Greșit: Confundarea predicatului nominal cu predicatul verbal când verbul este „a fi"
Corect: Dacă după „a fi" urmează un cuvânt care arată ce este sau cum este subiectul, avem predicat nominal. Dacă „a fi" arată existența sau localizarea, avem predicat verbal.
Greșit: Considerarea atributului drept complement
Corect: Atributul determină întotdeauna un substantiv (sau substitut); complementul determină un verb, un adjectiv sau un adverb. Verifică întotdeauna de la ce cuvânt pui întrebarea.
Greșit: Analiza lui „pe" ca prepoziție cu funcție sintactică proprie
Corect: Prepoziția nu are funcție sintactică de sine stătătoare; „pe Maria" în întregul său este complement direct, nu se analizează prepoziția separat.
Greșit: Considerarea complementului indirect drept complement circumstanțial de loc din cauza prepoziției „la"
Corect: Întrebarea decisivă este cui?/despre ce? pentru CI, nu prepoziția folosită. „Mă gândesc la tine" — la tine răspunde la despre cine?, deci este complement indirect, nu CCL.
Greșit: Omiterea mențiunii că subiectul este subînțeles sau inclus atunci când nu apare în text
Corect: Când subiectul lipsește, nu se lasă rubrica goală; se precizează explicit tipul (inclus sau subînțeles) și se indică persoana și numărul din forma verbului.
Test — 6 întrebări ca la examen
1. În enunțul „Maria și Ion citesc o carte”, subiectul este:
- simplu, exprimat prin substantivul „Maria”
- multiplu, exprimat prin substantivele „Maria” și „Ion”
- inclus în forma verbului „citesc”
- subînțeles, pentru că se deduce din context
Vezi răspunsul
multiplu, exprimat prin substantivele „Maria” și „Ion”. Două cuvinte diferite îndeplinesc împreună funcția de subiect, deci subiectul este multiplu. Prima variantă e capcana: „Maria” singură nu acoperă întreaga funcție, pentru că și „Ion” face acțiunea; subiect inclus sau subînțeles ar fi presupus absența subiectului din text.
2. În enunțul „Cartea este pe masă”, predicatul este:
- nominal, format din „este” și „pe masă”
- verbal, exprimat prin verbul predicativ „este”
- nominal, pentru că verbul „a fi” este întotdeauna copulativ
- verbal, exprimat prin „este pe masă”
Vezi răspunsul
verbal, exprimat prin verbul predicativ „este”. Aici „a fi” arată localizarea (se află), deci are sens deplin și este verb predicativ; „pe masă” este complement circumstanțial de loc, nu nume predicativ. Prima variantă e distractorul clasic: elevii văd „este” și declară automat predicat nominal, fără să verifice sensul verbului.
3. În enunțul „O caut pe Maria”, construcția „pe Maria” are funcția sintactică de:
- complement indirect, din cauza prepoziției „pe”
- complement circumstanțial de loc
- complement direct
- atribut substantival
Vezi răspunsul
complement direct. „Pe Maria” răspunde la întrebarea „pe cine caut?” pusă după verb, deci este complement direct; prepoziția „pe” + acuzativ nu schimbă funcția. Prima variantă e capcana frecventă: prezența unei prepoziții nu transformă automat complementul direct în indirect.
4. În enunțul „Caietul colegului este nou”, substantivul „colegului” are funcția de:
- complement indirect, pentru că răspunde la „cui?”
- atribut substantival în cazul genitiv
- subiect, pentru că denumește o persoană
- nume predicativ
Vezi răspunsul
atribut substantival în cazul genitiv. „Colegului” determină substantivul „caietul” și răspunde la „al cui caiet?”, deci este atribut substantival genitival. Prima variantă cade pentru că întrebarea corectă nu este „cui?” (pusă de la verb), ci „al cui?” (pusă de la substantiv) — termenul regent decide funcția.
5. În enunțul „Elevul scrie frumos”, cuvântul „frumos” este:
- atribut adjectival, pentru că arată o însușire
- nume predicativ, pentru că descrie subiectul
- complement circumstanțial de mod
- complement direct, pentru că răspunde la „ce?”
Vezi răspunsul
complement circumstanțial de mod. „Frumos” determină verbul „scrie” și răspunde la întrebarea „cum scrie?”, deci este complement circumstanțial de mod, exprimat prin adverb. Prima variantă e distractorul tentant: atributul ar fi determinat un substantiv („scris frumos”), nu un verb — contează cuvântul de la care pui întrebarea.
6. În enunțul „Citesc o carte interesantă”, subiectul este:
- subînțeles, persoana a III-a singular
- „o carte”, pentru că despre ea este vorba
- inclus în desinența verbului, persoana I singular
- inexistent, propoziția neavând subiect
Vezi răspunsul
inclus în desinența verbului, persoana I singular. Forma „citesc” indică persoana I singular, iar la persoanele I și a II-a subiectul neexprimat este inclus în desinența verbului. Subînțelesul — distractorul apropiat — se folosește doar pentru persoana a III-a recuperată din context; „o carte” este complement direct, nu subiect.