Principiile logice ale gândirii

Prezentarea principiilor fundamentale ale gândirii corecte și a rolului lor normativ.

Ce sunt principiile logice și de ce se numesc principii

Principiile logice sunt enunțurile cele mai generale ale gândirii corecte, condițiile fără de care niciun raționament nu poate funcționa. Sunt patru: identitatea, noncontradicția, terțul exclus și rațiunea suficientă.

Ele au trei trăsături care le deosebesc de orice altă regulă logică:

• sunt fundamentale – nu pot fi demonstrate prin altceva mai general, pentru că orice demonstrație le presupune deja. Cine ar încerca să demonstreze noncontradicția ar folosi-o în chiar demonstrația lui.
• sunt normative – nu descriu cum gândim de fapt, ci cum trebuie să gândim ca să gândim corect. Oamenii se contrazic frecvent; asta nu infirmă principiul, ci arată că l-au încălcat.
• sunt universale – valabile în orice domeniu și pentru orice conținut, indiferent despre ce se discută.

Primele trei au fost formulate de Aristotel și privesc structura gândirii; al patrulea, formulat explicit de Leibniz, privește întemeierea ei.

De reținut pentru subiectul de eseu: principiile nu garantează că vei ajunge la adevăr. Ele stabilesc doar condițiile minime de coerență. Un discurs poate respecta impecabil toate cele patru principii și, cu toate acestea, să pornească de la premise false — atunci va fi coerent, dar neadevărat. Principiile elimină haosul, nu eroarea de conținut.

Principiul identității

Principiul identității cere ca, în cadrul aceluiași raționament, orice noțiune și orice propoziție să-și păstreze același sens și aceeași valoare de adevăr. Se formulează simbolic prin „p este p” sau, pentru noțiuni, prin „A este A”.

Formularea completă adaugă mereu clauzele restrictive: sub același raport, în același timp și în aceleași condiții. Fără ele, principiul ar interzice orice schimbare, ceea ce ar fi absurd — un copil devine adult, dar aceasta nu încalcă identitatea, pentru că nu e „în același timp”.

Ce interzice practic principiul:

• echivocația – folosirea aceluiași cuvânt cu două sensuri; ai văzut-o ca sofism, iar principiul identității este exact regula pe care o încalcă;
• quaternio terminorum – eroarea celor patru termeni din silogism, care este echivocație aplicată termenului mediu;
• schimbarea tezei (ignoratio elenchi) – începi prin a susține o teză și ajungi să susții alta, ușor deplasată;
• substituirea sensului în cursul unei definiții sau clasificări.

Exemplu de analiză: „Legea trebuie respectată. Legea gravitației este o lege. Deci legea gravitației trebuie respectată.” Cuvântul „lege” înseamnă normă juridică în prima propoziție și regularitate a naturii în a doua. Principiul identității a fost încălcat, iar raționamentul, oricât de bine construit ar părea, e nul.

De aceea, prima operație într-o dezbatere serioasă este fixarea sensului termenilor: nu poți argumenta cu cineva înainte să vă înțelegeți asupra cuvintelor.

Noncontradicția și terțul exclus

Principiul noncontradicției spune că o propoziție și negația ei nu pot fi ambele adevărate în același timp și sub același raport. Simbolic: nu este adevărat că p și non p. Cu alte cuvinte, dintre două enunțuri contradictorii, cel puțin unul este fals.

Principiul terțului exclus spune că o propoziție și negația ei nu pot fi ambele false: una dintre ele este obligatoriu adevărată, fără o a treia posibilitate (de aici numele: „a treia variantă e exclusă”). Simbolic: p sau non p.

Cele două se completează și nu trebuie confundate — este confuzia numărul unu la acest capitol. Ține minte formularea scurtă:

• noncontradicția interzice ca ambele să fie adevărate;
• terțul exclus interzice ca ambele să fie false.

Puse împreună, ele spun că două propoziții contradictorii au exact valori opuse — exact ce ai învățat la pătratul logic despre raportul A–O și E–I.

Atenție la o distincție care se cere frecvent: terțul exclus se aplică propozițiilor contradictorii, nu celor contrare. „Peretele e alb” și „Peretele e negru” sunt contrare, nu contradictorii — pot fi ambele false, dacă peretele e verde. Contradictoria lui „Peretele e alb” este „Peretele nu e alb”, iar acolo, într-adevăr, una dintre cele două e obligatoriu adevărată.

Aplicații practice: noncontradicția e temeiul respingerii unui discurs care se contrazice; terțul exclus e temeiul demonstrației prin reducere la absurd — dacă am arătat că negația tezei duce la contradicție, teza rămâne singura variantă posibilă.

Principiul rațiunii suficiente

Principiul rațiunii suficiente, formulat de Leibniz, cere ca orice afirmație susținută să aibă un temei suficient: nimic nu trebuie acceptat ca adevărat fără un motiv îndestulător pentru care este așa și nu altfel.

Prin ce se deosebește de celelalte trei:

• primele trei sunt principii ale coerenței formale — privesc raportul propozițiilor între ele;
• rațiunea suficientă este un principiu al întemeierii — privește raportul dintre o afirmație și dovezile care o susțin.

De aceea, un discurs poate fi perfect coerent și totuși să încalce acest principiu, dacă nu aduce niciun temei. Invers, un discurs bine documentat care se contrazice încalcă noncontradicția, deși are temeiuri.

Cuvântul-cheie este suficient. Un temei poate exista și totuși să fie insuficient:

• temei absent – simpla afirmație („Așa e, și gata.”);
• temei insuficient – două cazuri pentru o generalizare despre mii de situații;
• temei irelevant – argumente care nu au legătură cu teza; toate sofismele de relevanță încalcă tocmai acest principiu;
• temei circular – teza se sprijină pe ea însăși (petitio principii).

O consecință practică importantă, cerută la subiectele de argumentare: sarcina probei revine celui care afirmă, nu celui care pune la îndoială. Cine susține că un fenomen există trebuie să aducă temeiuri; cel care e sceptic nu are obligația să demonstreze inexistența. A inversa sarcina probei înseamnă a comite argumentum ad ignorantiam.

Întrebarea de aplicat oriunde: de ce ar trebui să cred asta? Dacă răspunsul nu vine, principiul rațiunii suficiente a fost încălcat.

Aplicarea principiilor în evaluarea argumentelor

La BAC, capitolul acesta se transformă aproape întotdeauna într-un exercițiu de diagnostic: primești un text scurt și trebuie să arăți ce principiu a fost încălcat și cum. Iată corespondențele care rezolvă itemul.

• Un termen și-a schimbat sensul pe parcurs, sau teza discutată s-a deplasat → principiul identității.
• Vorbitorul susține și neagă același lucru, chiar la distanță în text sau implicit → principiul noncontradicției.
• Se pretinde că ambele variante ale unei contradicții pot fi respinse, sau se refuză alegerea acolo unde nu există a treia cale → principiul terțului exclus.
• Se afirmă ceva fără temei, cu temeiuri irelevante, insuficiente sau circulare → principiul rațiunii suficiente.

Structura unui răspuns complet, care ia punctajul întreg, are trei părți: numești principiul, citezi fragmentul care îl încalcă, explici de ce este o încălcare. Numai numirea principiului valorează, de regulă, jumătate din punctaj.

Două precizări care evită răspunsuri greșite:

• Nu orice contradicție aparentă e o încălcare. Dacă cele două afirmații privesc momente diferite sau raporturi diferite, clauzele „în același timp” și „sub același raport” nu sunt îndeplinite, deci principiul rămâne intact. „Ionel era înalt la 10 ani, acum e scund pentru vârsta lui” nu e contradicție.
• Nu confunda o premisă falsă cu o încălcare de principiu. Falsitatea unei premise e o problemă de conținut; principiile privesc coerența și întemeierea.

Merită reținut de ce contează toate acestea dincolo de examen: cine încalcă principiul noncontradicției poate „demonstra” absolut orice, pentru că dintr-o contradicție decurge, formal, orice propoziție. Un discurs care se contrazice nu spune prea mult — spune, de fapt, nimic.

Test — 6 întrebări ca la examen