Gândire, limbaj, logică

Introducere în raportul dintre gândire, limbaj și logică ca disciplină normativă a gândirii corecte.

Gândirea și formele ei logice

Gândirea este activitatea psihică prin care omul prelucrează informația în mod abstract și generalizat: nu se oprește la ce vede aici și acum, ci reține ce este esențial și comun mai multor cazuri.

Logica nu studiază gândirea așa cum o face psihologia (cum apare o idee, de ce obosim, cum ne influențează emoțiile). Logica studiază forma gândirii, adică structura pe care o iau ideile atunci când sunt exprimate corect. De aceea logica se mai numește și logică formală.

Gândirea are trei forme logice fundamentale, în ordinea complexității:

• Noțiunea – reflectă însușirile esențiale ale unei clase de obiecte. Exemplu: triunghi, lege, mamifer. Noțiunea, singură, nu este nici adevărată, nici falsă.
• Judecata – afirmă sau neagă ceva despre ceva; abia aici apare valoarea de adevăr. Exemplu: Toate triunghiurile au trei laturi (adevărată).
• Raționamentul – trecerea de la una sau mai multe judecăți (premise) la o judecată nouă (concluzia).

Relația dintre ele este de construcție: din noțiuni se fac judecăți, din judecăți se fac raționamente. Confuzia clasică la examen este să spui că o noțiune este adevărată sau falsă. Nu este: despre noțiunea balaur nu are sens să întrebi dacă e adevărată, ci doar dacă are sferă vidă.

Gândire și limbaj: cum se îmbracă ideile în cuvinte

Gândirea nu poate fi comunicată și nici fixată fără limbaj. Fiecare formă logică are un corespondent lingvistic:

• noțiunii îi corespunde termenul (un cuvânt sau un grup de cuvinte): oraș, număr par, elev de liceu;
• judecății îi corespunde propoziția (mai exact propoziția enunțiativă);
• raționamentului îi corespunde argumentul sau textul argumentativ.

Atenție la o distincție pe care examenul o cere direct: nu orice propoziție exprimă o judecată. Doar propozițiile enunțiative (declarative) au valoare de adevăr. Închide ușa!, Cât e ceasul?, Ce frumos! nu sunt nici adevărate, nici false — deci nu sunt judecăți logice.

Limbajul obișnuit, numit limbaj natural, are un defect din punctul de vedere al logicii: este ambiguu și dependent de context. Cuvântul bancă poate fi obiect de mobilier sau instituție financiară; cuvântul liber înseamnă altceva într-un text juridic și altceva într-o conversație. De aceea logica își construiește un limbaj formalizat, cu simboluri (S, P, M pentru termeni; p, q, r pentru propoziții), în care fiecare semn are un singur înțeles.

Prin formalizare înlocuim conținutul concret cu simboluri și rămânem doar cu structura. Astfel Toți oamenii sunt muritori devine Toți S sunt P — și vedem imediat că are aceeași formă cu Toate metalele sunt conductoare.

Logica – știința formei corecte a gândirii

Logica este știința care studiază formele și legile gândirii corecte, adică regulile după care din anumite informații putem obține în mod îndreptățit alte informații.

Este o disciplină normativă, nu descriptivă: nu ne spune cum gândesc de fapt oamenii, ci cum ar trebui să gândească pentru a nu greși. Comparația care se cere reținută: psihologia descrie procesul real al gândirii, logica prescrie forma corectă a ei.

Întemeietorul logicii ca disciplină este Aristotel (secolul IV î.Hr.), care a formulat teoria silogismului; lucrările sale de logică au fost adunate sub numele de Organon, adică instrument — logica este instrumentul oricărei științe, nu o știință despre un domeniu anume al realității.

De aici vine distincția fundamentală dintre formă și conținut:

• conținutul unui raționament ține de domeniul despre care se vorbește (biologie, drept, matematică);
• forma este structura logică, aceeași indiferent de domeniu.

Două raționamente pot avea conținut complet diferit și totuși aceeași formă. Logica se ocupă numai de formă, iar corectitudinea logică este întotdeauna corectitudine formală. Un enunț fals despre lume poate apărea într-un raționament perfect construit logic — și invers.

În logica modernă se folosesc două mari ramuri: logica termenilor (noțiuni, judecăți, silogisme — cea a lui Aristotel) și logica propozițiilor, care lucrează cu propoziții întregi legate prin operatori.

Adevăr și validitate: distincția care se cere la fiecare examen

Aceasta este cea mai importantă distincție a capitolului și una dintre cele mai punctate la bacalaureat.

• Adevărul este o proprietate a judecăților (a propozițiilor). O judecată este adevărată dacă ceea ce afirmă corespunde realității. Apa fierbe la 100 de grade la presiune normală este adevărată.
• Validitatea (corectitudinea) este o proprietate a raționamentelor. Un raționament este valid dacă din premise concluzia decurge cu necesitate, adică este imposibil ca premisele să fie adevărate și concluzia falsă.

Un raționament nu este niciodată adevărat sau fals, ci valid sau nevalid. O judecată nu este niciodată validă, ci adevărată sau falsă. Inversarea acestor cuvinte costă puncte chiar dacă restul răspunsului e bun.

Combinațiile posibile arată că cele două noțiuni sunt independente:

• premise adevărate + formă validă → concluzie sigur adevărată; acesta este raționamentul demonstrativ (numit și argument solid);
• premise false + formă validă → concluzia poate fi falsă, dar raționamentul rămâne valid;
• premise adevărate + formă nevalidă → concluzia poate fi întâmplător adevărată, dar nu am dovedit nimic.

Exemplu de raționament valid cu premise false: Toate păsările sunt mamifere. Toate mamiferele zboară. Deci toate păsările zboară. Structura este impecabilă; conținutul este fals. Exemplu invers, cu premise adevărate și concluzie adevărată, dar formă nevalidă: Toți profesorii sunt oameni. Toți elevii sunt oameni. Deci toți elevii sunt profesori. — aici concluzia e chiar falsă, deși ambele premise sunt adevărate, și tocmai asta dovedește nevaliditatea.

Deducție și inducție. La ce folosește practic logica

Raționamentele se împart, după raportul dintre premise și concluzie, în două mari clase:

• Raționamente deductive – concluzia decurge cu necesitate din premise; se trece de obicei de la general la particular. Dacă premisele sunt adevărate și forma e validă, concluzia nu poate fi falsă. Concluzia nu aduce informație nouă față de premise, doar o scoate la lumină.
• Raționamente inductive – concluzia decurge doar cu probabilitate; se trece de obicei de la cazuri particulare la o generalizare. Concluzia spune mai mult decât premisele, de aceea poate fi infirmată de un caz nou.

O greșeală de vocabular frecventă: la raționamentele inductive nu vorbim despre validitate în sens strict, ci despre tărie sau grad de probabilitate. Un argument inductiv nu e nevalid pentru că nu garantează concluzia — el nici nu promite asta.

La ce folosește logica în afara orei de curs:

• în școală – la construirea demonstrațiilor matematice și a eseurilor argumentative;
• în drept – calificarea unei fapte presupune să arăți că un caz particular intră sub o normă generală, adică exact schema deductivă;
• în viața publică – recunoașterea manipulărilor: cele mai multe reclame și discursuri politice folosesc raționamente care par corecte, dar au forma greșită;
• în informatică – circuitele și programele funcționează pe operatorii logici studiați în capitolul despre logica propozițiilor.

De reținut ideea de fond a întregii materii: logica îți dă un criteriu public de evaluare a gândirii. Nu decizi cine are dreptate după cine vorbește mai convingător, ci după cum stă structura argumentului.

Test — 6 întrebări ca la examen