De la medieval la modern: Renașterea și Reforma

Transformările culturale, religioase și mentale care marchează trecerea la epoca modernă.

Umanismul: o nouă viziune despre om

Umanismul este curentul cultural apărut în Italia secolului al XIV-lea, care pune omul în centrul preocupărilor — de unde și numele, de la studia humanitatis, studiile despre om. Distincția pe care examenul o cere mereu: umanismul este curentul de idei (conținutul intelectual), iar Renașterea este întreaga mișcare de înnoire culturală și artistică construită pe aceste idei.

Trăsăturile umanismului, fiecare în contrast cu mentalitatea medievală:

• antropocentrism în loc de teocentrism: omul, „măsura tuturor lucrurilor”, demn de studiu și admirație — fără a fi însă o mișcare atee; umaniștii rămân creștini, dar mută accentul;
• redescoperirea Antichității: manuscrisele grecești și latine sunt căutate, editate critic, imitate ca modele de limbă și gândire;
• încrederea în educație: omul se poate perfecționa prin studiu — idealul lui homo universalis, personalitatea completă (Leonardo da Vinci e întruchiparea lui);
• spiritul critic: textele, inclusiv cele religioase, încep să fie analizate filologic — Lorenzo Valla demonstrează falsitatea „Donației lui Constantin”, documentul pe care papalitatea își sprijinea pretențiile de putere laică.

De ce în Italia? Pentru că acolo existau orașele bogate (Florența, Veneția, Roma, Milano) ale căror elite — bancheri ca familia Medici, principi, papi — aveau bani și dorința de prestigiu pentru a susține artiști și cărturari (mecenat); pentru că ruinele Romei antice erau la tot pasul; și pentru că, după căderea Constantinopolului (1453), cărturari bizantini s-au refugiat în Italia cu manuscrise grecești.

Mari umaniști: Petrarca (părintele umanismului), Erasmus din Rotterdam („prințul umaniștilor”, autorul „Elogiului nebuniei” — satiră a moravurilor clericale), Thomas Morus („Utopia”), Machiavelli („Principele” — analiza lucidă, fără iluzii morale, a puterii politice).

Renașterea artistică și revoluția tiparului

În artă, Renașterea înseamnă ruperea de canonul medieval și întoarcerea la modelele antice, dar cu mijloace noi. Inovațiile tehnice de reținut: perspectiva liniară (Brunelleschi, teoretizată de Alberti) — iluzia matematică a adâncimii; studiul anatomiei pentru redarea corectă a corpului; pictura în ulei; portretul și nudul ca genuri de sine stătătoare; apariția temelor laice (mitologie, portrete de burghezi) alături de cele religioase.

Numele care nu pot lipsi dintr-un eseu:

• Leonardo da Vinci — „Cina cea de taină”, „Gioconda (Mona Lisa)”; inginer, anatomist, simbolul lui homo universalis;
• Michelangelo — „David”, frescele Capelei Sixtine, cupola bazilicii San Pietro;
• Rafael — madonele, „Școala din Atena” (fresca-manifest: filosofii antici reuniți, cu chipuri de contemporani);
• Botticelli — „Primăvara”, „Nașterea lui Venus”; în afara Italiei: Dürer în Germania, Jan van Eyck în Țările de Jos.

Vehiculul care transformă toate aceste idei într-un fenomen de masă este tiparul cu litere mobile, pus la punct de Johannes Gutenberg la Mainz în jurul anului 1450 (Biblia de 42 de rânduri, circa 1455). Consecințele sunt un subiect de examen în sine:

• cartea devine ieftină și rapidă de produs: de la luni de copiere manuală la sute de exemplare identice;
• ideile circulă necontrolat de Biserică — fără tipar, Reforma lui Luther ar fi rămas o dispută locală; cu tipar, tezele sale fac înconjurul Germaniei în câteva săptămâni;
• se fixează limbile naționale literare, prin traducerile Bibliei și cărțile laice;
• crește alfabetizarea și se naște opinia publică.

Formula de reținut: umanismul a furnizat conținutul, tiparul a furnizat viteza — împreună au scos cultura europeană de sub monopolul clerului.

Reforma protestantă: Luther, Calvin și ruptura creștinătății apusene

Reforma este mișcarea religioasă din secolul al XVI-lea care a rupt unitatea Bisericii apusene. Cauze: criza morală a clerului (lux, ignoranță, funcții cumpărate — simonie), fiscalitatea papală apăsătoare, spiritul critic umanist aplicat textelor sacre și — scânteia — comerțul cu indulgențe (acte care promiteau iertarea pedepselor pentru păcate, vândute pentru finanțarea bazilicii San Pietro).

La 31 octombrie 1517, călugărul german Martin Luther afișează la Wittenberg cele 95 de teze împotriva indulgențelor. Excomunicat de papă și pus sub interdicție imperială la dieta de la Worms (1521), Luther e protejat de principele Saxoniei și traduce Biblia în germană. Doctrina luterană, în trei principii care se cer știute exact:

• mântuirea numai prin credință (sola fide), nu prin fapte sau indulgențe;
• Scriptura ca unică autoritate (sola scriptura) — de unde respingerea tradiției papale;
• preoția universală: fiecare credincios se poate raporta direct la Dumnezeu; cultul se simplifică, slujba se ține în limba poporului, clerul se poate căsători, mănăstirile se desființează.

La Geneva, francezul Jean Calvin duce Reforma mai departe (calvinismul): doctrina predestinării (Dumnezeu a hotărât dinainte cine se mântuiește), o morală austeră a muncii și organizarea bisericii pe comunități conduse de pastori și „bătrâni”. Calvinismul se răspândește în Franța (hughenoții), Țările de Jos, Scoția (prezbiterienii), Ungaria și Transilvania.

În Anglia, ruptura are motiv politic: regele Henric al VIII-lea, refuzat de papă în anularea căsătoriei, se proclamă prin Actul de Supremație (1534) cap al Bisericii Angliei — așa apare anglicanismul, care păstrează episcopatul și mult din ritual.

Consecințe politice imediate: războaie religioase în Germania, încheiate prin pacea de la Augsburg (1555) cu principiul cuius regio, eius religio — „al cui e teritoriul, a lui e și religia”: fiecare principe hotărăște confesiunea supușilor. Unitatea religioasă a Europei apusene e definitiv pierdută.

Contrareforma: răspunsul Bisericii catolice

Biserica catolică nu a asistat pasiv la extinderea protestantismului: a răspuns prin Contrareformă (numită și Reforma catolică) — un efort dublu, de îndreptare internă și de combatere a protestantismului.

Instrumentele Contrareformei, fiecare cu rolul lui:

• Conciliul de la Trento (1545–1563) — piesa centrală: reafirmă întreaga dogmă catolică contestată de protestanți (mântuirea prin credință și fapte, cele șapte taine, autoritatea papei și a tradiției, cultul sfinților), dar corectează abuzurile — interzice cumulul de funcții și vânzarea indulgențelor, impune seminarii pentru formarea preoților în fiecare dioceză, obligă episcopii să locuiască în diocezele lor. Formula de examen: Trento = intransigență dogmatică + disciplinare morală;
• Ordinul iezuit (Societatea lui Isus), întemeiat de Ignațiu de Loyola și aprobat de papă în 1540: organizat aproape militar, cu ascultare totală față de papă; armele lui sunt educația (colegiile iezuite devin cele mai bune școli ale Europei) și misionarismul (America, India, China, Japonia); iezuiții recâștigă pentru catolicism Polonia, Boemia, sudul Germaniei;
• Inchiziția romană reorganizată (1542) și Indexul cărților interzise (1559) — cenzura oficială a lecturilor;
• arta pusă în slujba credinței: stilul baroc, cu fastul, dinamismul și emoția lui, e conceput să impresioneze și să recucerească sufletele.

Rezultatul pe hartă: sudul Europei (Italia, Spania, Portugalia), Franța (după sângeroasele războaie religioase încheiate prin Edictul de la Nantes, 1598, care acordă hughenoților libertate de cult) și Europa Central-Estică recatolicizată rămân catolice; nordul german, Scandinavia, Anglia, Scoția, Țările de Jos de nord rămân protestante. Această fractură confesională va alimenta ultimul mare război religios, Războiul de 30 de ani (1618–1648).

Greșeala de evitat: Contrareforma nu a fost doar represiune — jumătatea ei constructivă (educație, disciplină clericală, misionarism) explică de ce catolicismul a ieșit din criză întărit, nu distrus.

Renașterea, umanismul și Reforma în spațiul românesc

Ideile Renașterii ajung și în spațiul românesc, dar cu întârziere, pe canale specifice și în forme adaptate — o nuanță pe care examenul o punctează.

Transilvania este poarta principală. Aici umanismul are reprezentanți de talie europeană: Nicolaus Olahus (român de origine, ajuns arhiepiscop de Esztergom și regent al Ungariei), prieten cu Erasmus, autorul lucrării „Hungaria” (1536), în care afirmă explicit originea romană a românilor și unitatea lor de neam și limbă — text fundamental pentru istoria ideii de latinitate. Johannes Honterus, umanist sas din Brașov, întemeiază tipografie și gimnaziu și conduce reforma luterană a sașilor.

Tot în Transilvania, Reforma are consecințe durabile: sașii devin luterani, o mare parte a nobilimii maghiare devine calvină, apare și unitarianismul (antitrinitarianismul lui Ferenc Dávid). Dieta de la Turda (1568) proclamă libertatea de predicare — printre primele acte de toleranță religioasă din Europa —, dar sistemul celor patru religii recepte (catolică, luterană, calvină, unitariană) îi lasă pe români în afara lui: ortodoxia rămâne doar tolerată. Efect cultural neintenționat: pentru a-i atrage pe români la Reformă, se tipăresc cărți în limba română — aici lucrează diaconul Coresi, care tipărește la Brașov, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Tetraevanghelul, Cazaniile și alte cărți românești, punând bazele limbii române literare.

În Moldova și Țara Românească, formele Renașterii sunt mai discrete: Neagoe Basarab scrie „Învățăturile către fiul său Theodosie” (paralelă românească a „oglinzilor principilor” europene) și ctitorește Curtea de Argeș (1517); Despot Vodă încearcă în Moldova un proiect cultural de tip renascentist (colegiul de la Cotnari). Umanismul își dă roadele depline abia în secolul al XVII-lea, la cronicari: Grigore Ureche și Miron Costin („de la Râm ne tragem”) și apoi stolnicul Constantin Cantacuzino — toți argumentând cu metode umaniste romanitatea românilor. Ideea de sinteză: în spațiul românesc, umanismul a fost pus în primul rând în slujba definirii identității — origine latină, unitate de neam, vechime.

Test — 6 întrebări ca la examen