Europa în epoca Renașterii și a Reformei

Capitolul prezintă marile transformări culturale, religioase și științifice care au marcat trecerea de la Evul Mediu la epoca modernă.

Umanismul și valorile Renașterii

Renașterea este marea mișcare culturală apărută în Italia secolului al XIV-lea și răspândită în Europa până în secolul al XVI-lea. Numele vine de la ideea de „renaștere” a culturii Antichității greco-romane, redescoperită și luată ca model.

De ce tocmai în Italia? Trei motive de reținut:

• orașele italiene (Florența, Veneția, Roma, Milano) erau bogate din comerț și bancherie, iar familiile puternice — precum Medici la Florența — plăteau artiști și învățați (fenomenul numit mecenat);
• Italia păstra la tot pasul ruinele și amintirea Romei antice;
• după căderea Constantinopolului (1453), învățați bizantini s-au refugiat în Italia, aducând manuscrise grecești.

Curentul de gândire al Renașterii se numește umanism. Umaniștii pun în centrul preocupărilor omul — demnitatea, rațiunea și capacitățile sale — fără a renunța, de regulă, la credință. Deviza epocii ar putea fi: omul este „măsura tuturor lucrurilor”.

Valorile umaniste, în contrast cu mentalitatea medievală:

• încrederea în rațiune și în educație, față de supunerea necondiționată în fața tradiției;
• interesul pentru viața pământească, nu doar pentru mântuire;
• idealul omului universal (uomo universale), priceput în cât mai multe domenii;
• întoarcerea la izvoarele antice, citite critic, în original.

Un rol uriaș l-a avut tiparul cu litere mobile, inventat de Johannes Gutenberg în jurul anului 1455 (Biblia de la Mainz): cărțile, până atunci copiate de mână luni întregi, au devenit mult mai ieftine și mai numeroase, iar ideile noi au circulat cu o viteză fără precedent. Fără tipar, nici Renașterea, nici Reforma nu s-ar fi răspândit atât de repede — legătură de tip cauză–efect pe care merită să o folosești în argumentări.

Mari creatori ai Renașterii europene

Renașterea a dat o galerie de creatori pe care orice elev trebuie să-i poată asocia corect cu operele lor — asocierile greșite sunt sursa clasică de puncte pierdute.

Literatura: - Dante Alighieri – „Divina Comedie” (precursor al Renașterii, scrie în italiană, nu în latină); - Francesco Petrarca – sonetele pentru Laura; considerat părintele umanismului; - Giovanni Boccaccio – „Decameronul”; - Erasmus din Rotterdam – „Elogiul nebuniei”, critică moravurile clericilor; cel mai vestit umanist din nordul Europei; - William Shakespeare – „Romeo și Julieta”, „Hamlet”; Renașterea engleză; - Miguel de Cervantes – „Don Quijote”; Renașterea spaniolă.

Artele: - Leonardo da Vinci – „Gioconda (Mona Lisa)”, „Cina cea de taină”; totodată inginer, anatomist, inventator — întruchiparea omului universal; - Michelangelo Buonarroti – statuia „David”, frescele Capelei Sixtine, „Judecata de Apoi”; - Rafael Sanzio – madonele, „Școala din Atena”; - Filippo Brunelleschi – cupola Domului din Florența, pionier al perspectivei în arhitectură.

Știința și gândirea politică: - Nicolaus Copernic – teoria heliocentrică: Pământul se învârte în jurul Soarelui (contrar teoriei geocentrice medievale); - Galileo Galilei – confirmă heliocentrismul cu luneta; judecat de Inchiziție; - Niccolò Machiavelli – „Principele”, prima analiză modernă și realistă a puterii politice.

Ce aduce nou arta Renașterii față de cea medievală: perspectiva (redarea adâncimii spațiului), studiul anatomiei și al proporțiilor corpului, portretul ca gen de sine stătător, teme laice alături de cele religioase. Formularea utilă: arta medievală urmărea mesajul religios, arta renascentistă urmărește și frumusețea omului și a lumii reale.

Reforma protestantă: Luther și Calvin

Reforma este mișcarea religioasă din secolul al XVI-lea care a rupt unitatea Bisericii Catolice apusene, dând naștere bisericilor protestante.

Cauzele — trebuie să poți enumera cel puțin trei:

• abuzurile din Biserică: lux, corupție, funcții bisericești cumpărate, cler neinstruit;
• vânzarea indulgențelor — documente prin care, contra cost, credincioșii primeau iertarea pedepselor pentru păcate; scânteia directă a Reformei;
• spiritul critic al umanismului, care încuraja întoarcerea la textul Bibliei;
• dorința principilor germani de a scăpa de autoritatea papei și de a pune mâna pe averile Bisericii.

Martin Luther, călugăr și profesor german, a afișat la Wittenberg, în 1517, cele 95 de teze împotriva indulgențelor — actul de naștere al Reformei. Ideile lui esențiale: mântuirea se obține numai prin credință, nu prin fapte cumpărate; singura autoritate este Biblia, nu papa; slujba trebuie ținută în limba poporului (Luther traduce Biblia în germană); din cele șapte taine păstrează doar botezul și împărtășania. Excomunicat de papă și pus sub interdicție imperială, Luther a fost protejat de principii germani. După războaie religioase, pacea de la Augsburg (1555) a consacrat principiul: „al cui e stăpânirea, a lui e și religia” — fiecare principe alegea confesiunea supușilor săi.

Jean Calvin a organizat Reforma la Geneva, într-o formă mai radicală: doctrina predestinării (Dumnezeu a hotărât dinainte cine se mântuiește), disciplină morală severă, biserică condusă de comunitate, prețuirea muncii și a cumpătării. Calvinismul s-a răspândit în Franța (hughenoții), Țările de Jos, Scoția — și în Transilvania, printre nobilimea maghiară.

În Anglia, ruptura a avut motive politice: regele Henric al VIII-lea, căruia papa i-a refuzat anularea căsătoriei, s-a proclamat prin Actul de Supremație (1534) șef al Bisericii anglicane.

Nuanța de reținut: protestanții nu au părăsit creștinismul — au respins autoritatea papei și tradiția catolică, întorcându-se la Biblie ca unic izvor al credinței.

Contrareforma și Conciliul de la Trento

Biserica Catolică nu a asistat pasiv la pierderea a jumătate din Europa. Răspunsul ei poartă numele de Contrareformă (sau Reforma catolică) — un efort dublu: combaterea protestantismului și îndreptarea propriilor lipsuri.

Instrumentele Contrareformei:

• Conciliul de la Trento (1545–1563) – marea adunare a Bisericii Catolice, care a lucrat, cu întreruperi, aproape două decenii. Hotărârile lui: confirmarea integrală a doctrinei catolice (cele șapte taine, autoritatea papei, tradiția alături de Biblie, cultul sfinților), dar și reforme interne serioase — interzicerea vânzării indulgențelor și a cumulului de funcții, obligația episcopilor de a locui în diecezele lor, înființarea seminariilor pentru pregătirea preoților;
• ordinul iezuit (Compania lui Iisus) – întemeiat de Ignațiu de Loyola în 1540; organizat aproape militar, s-a dedicat educației (colegiile iezuite, cele mai bune școli ale epocii), misionarismului în Asia și America și consilierii suveranilor catolici;
• Inchiziția reorganizată și Indexul cărților interzise (1559) – lista lucrărilor pe care catolicii nu aveau voie să le citească; cenzura a lovit inclusiv opere științifice, precum cea a lui Copernic.

Rezultatul: catolicismul s-a consolidat în sudul Europei (Italia, Spania, Portugalia), a recâștigat terenuri în Europa Centrală (Polonia, Boemia, părți din Ungaria) și s-a răspândit prin misionari pe alte continente.

Distincția care se cere la examen: Contrareforma NU a însemnat acceptarea ideilor protestante — dimpotrivă, doctrina a fost reafirmată fără concesii; ceea ce s-a reformat au fost disciplina, moravurile și educația clerului, adică exact zonele ale căror abuzuri declanșaseră Reforma.

Consecințele Reformei asupra Europei

Reforma a schimbat fața Europei pe termen lung, iar consecințele ei trebuie privite pe mai multe planuri.

Religios: unitatea creștinătății apusene s-a spart definitiv. Europa s-a împărțit confesional: luterană în nordul Germaniei și Scandinavia; calvină în Elveția, Țările de Jos, Scoția, parțial Franța și Transilvania; anglicană în Anglia; catolică în sudul Europei, Franța, Polonia, Austria. Această hartă confesională se vede, în linii mari, până astăzi.

Politic și militar: un secol și jumătate de războaie religioase — războaiele dintre împărat și principii protestanți germani, războaiele religioase din Franța (cu masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu, 1572, împotriva hughenoților, încheiat prin Edictul de la Nantes, 1598, prin care Henric al IV-lea acorda libertate de cult), răscoala Țărilor de Jos împotriva Spaniei catolice și, în cele din urmă, Războiul de Treizeci de Ani (1618–1648), studiat în capitolul următor. Din aceste conflicte s-a născut, cu greu, ideea de toleranță religioasă.

Cultural și social: traducerea Bibliei în limbile naționale și îndemnul protestant ca fiecare credincios să o citească singur au impulsionat alfabetizarea și școlile; limbile naționale au câștigat teren în fața latinei; tiparul a cunoscut o explozie.

În spațiul românesc, consecințele au fost directe și cer atenție specială: în Transilvania, Dieta a recunoscut treptat patru religii „recepte” (acceptate oficial): catolică, luterană, calvină și unitariană — un caz timpuriu de pluralism religios în Europa. Ortodoxia românilor a rămas însă doar „tolerată”, în afara sistemului privilegiat — prelungind excluderea politică a românilor. Pe de altă parte, Reforma a stimulat tipăriturile în limba română: diaconul Coresi a tipărit la Brașov, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cărți religioase românești, pas esențial spre înlocuirea slavonei și formarea limbii române literare.

Renașterea și umanismul în spațiul românesc

Ideile Renașterii au ajuns și în spațiul românesc, chiar dacă mai târziu și pe scară mai restrânsă decât în Apus — aici epoca era dominată de efortul antiotoman.

Canale de pătrundere: studenții transilvăneni la universitățile din Italia, Viena sau Cracovia; curțile princiare; orașele săsești, legate comercial de lumea germană; tipografiile.

Figuri și realizări de reținut:

• Ioan Vitez de Zredna și Nicolaus Olahus – umaniști de origine română afirmați în Regatul Ungariei; Olahus, ajuns arhiepiscop și regent, a susținut în lucrarea sa „Hungaria” (1536) originea romană și unitatea de origine a românilor din cele trei țări — primul cărturar care afirmă limpede această idee;
• curtea lui Matia Corvin, regele Ungariei, fiul lui Iancu de Hunedoara – strălucit centru renascentist: biblioteca Corviniana, una dintre cele mai mari ale Europei;
• Johannes Honterus – umanist sas din Brașov; a întemeiat tipografie și gimnaziu, a răspândit Reforma luterană printre sași;
• diaconul Coresi – tipăriturile românești de la Brașov (Evanghelii, Psaltiri), temelia limbii române literare;
• Despot Vodă (domn al Moldovei, 1561–1563) – aventurier umanist care a înființat un colegiu latin la Cotnari;
• cronicarii de mai târziu, Grigore Ureche și Miron Costin, formați în școli umaniste poloneze, au adus în cultura română metodele umanismului: interesul pentru izvoare și demonstrarea romanității românilor — punte spre capitolul despre cultura medievală românească.

În artă, elemente renascentiste se văd în arhitectura transilvăneană (castelul de la Hunedoara remodelat, palate din Cluj și Alba Iulia, logiile unor castele nobiliare), împletite cu goticul târziu.

Concluzia de sinteză: în spațiul românesc Renașterea nu a produs o ruptură ca în Italia, dar a lăsat două moșteniri durabile — ideea romanității și unității românilor, formulată de umaniști, și cartea tipărită în limba română.

Test — 6 întrebări ca la examen