Mediul înconjurător și dezvoltarea durabilă

Abordează problemele de mediu globale și conceptul de dezvoltare durabilă.

Schimbările climatice globale

Efectul de seră este, în sine, un fenomen natural și benefic: gazele din atmosferă (vaporii de apă, dioxidul de carbon, metanul) rețin o parte din căldura radiată de Pământ — fără el, temperatura medie a planetei ar fi cu zeci de grade mai mică. Problema actuală este intensificarea lui de către om: arderea combustibililor fosili, defrișările și agricultura intensivă au ridicat concentrația de CO2 la cel mai înalt nivel din ultimele sute de mii de ani. Confuzia de sancționat la examen: nu efectul de seră este răul, ci accentuarea lui antropică.

Consecințele încălzirii globale — temperatura medie a crescut deja cu peste 1°C față de epoca preindustrială:

• topirea ghețarilor montani și a calotelor (Groenlanda, Antarctica de Vest) și creșterea nivelului Oceanului Planetar, care amenință deltele, litoralurile joase și statele-atol;
• înmulțirea fenomenelor extreme: valuri de căldură, secete prelungite, ploi torențiale și inundații, uragane mai intense;
• deplasarea zonelor climatice și de vegetație spre poli și spre altitudini mai mari, cu efecte asupra agriculturii;
• acidificarea oceanelor prin dizolvarea CO2, cu albirea recifelor de corali.

Răspunsul internațional: Acordul de la Paris (2015), prin care statele s-au angajat să limiteze încălzirea sub 2°C, țintind 1,5°C, prin reducerea emisiilor — direcțiile principale fiind trecerea la energii regenerabile, eficiența energetică și protejarea pădurilor.

Defrișările și deșertificarea

Defrișarea — despădurirea unor suprafețe pentru agricultură, pășuni, lemn sau construcții — este una dintre cele mai grave degradări ale mediului, pentru că pădurea îndeplinește simultan mai multe funcții: absoarbe CO2, reglează circuitul apei, fixează solul pe versanți și adăpostește cea mai mare parte a biodiversității terestre.

Punctele fierbinți ale defrișării, cu cauzele lor specifice:

• Amazonia – tăiere și incendiere pentru pășuni de vite și culturi de soia; pierderea „plămânului verde” slăbește totodată ploile regionale;
• Asia de Sud-Est (Indonezia, Malaysia) – plantații de palmier de ulei;
• Africa Centrală – lemn de foc și agricultură itinerantă.

Efectele în lanț, cerute la analiză: eroziunea și degradarea solului, alunecări de teren și inundații mai violente (apa nu mai este reținută), dispariția speciilor, emisii suplimentare de carbon.

Deșertificarea este procesul înrudit din zonele uscate: extinderea condițiilor de deșert asupra terenurilor semiaride, prin combinația dintre secetele prelungite (accentuate de schimbarea climei) și presiunea umană — suprapășunat, defrișare pentru lemn de foc, irigații greșite care sărăturează solul. Regiunea-simbol este Sahelul, la marginea sudică a Saharei, dar fenomenul atinge și Asia Centrală (dispariția aproape totală a Lacului Aral, golit de irigațiile pentru bumbac — dezastrul ecologic clasic) și chiar sudul Europei. Combaterea: împăduriri (proiectul african „Marele Zid Verde”), agricultură adaptată, gestionarea rațională a apei.

Poluarea și gestionarea deșeurilor

Poluarea este alterarea calității mediului prin substanțe sau energii introduse de om. Se clasifică după mediul afectat — iar la examen se cer surse și exemple pentru fiecare:

• poluarea aerului – gaze și particule din arderea combustibililor (industrie, transporturi, încălzire): smogul marilor orașe, ploile acide (din oxizii de sulf și azot) care degradează pădurile și clădirile; particulele fine afectează direct sănătatea;
• poluarea apelor – deversări industriale, ape menajere neepurate, îngrășăminte și pesticide spălate de pe câmpuri, care produc eutrofizarea (înmulțirea algelor și moartea faunei prin lipsă de oxigen); mareele negre din accidentele petroliere;
• poluarea solului – deșeuri, chimicale agricole, metale grele din minerit;
• forme speciale: poluarea radioactivă (accidentele de la Cernobîl, 1986, și Fukushima, 2011), fonică, termică.

Problema emblematică a prezentului: deșeurile de plastic — sute de milioane de tone produse anual, dintre care o parte ajung în ocean, unde curenții le adună în adevărate „insule de plastic”, iar microplasticele intră în lanțurile trofice.

Soluția de sistem este economia circulară: în locul modelului liniar „extrag – produc – arunc”, materialele se mențin în circuit prin reducere, reutilizare și reciclare (regula celor 3R), produsele se proiectează pentru a fi reparate, iar deșeurile devin materie primă. UE impune ținte obligatorii de reciclare — domeniu la care România are printre cele mai mici rate din Uniune, deci marjă mare de progres.

Dezvoltarea durabilă

Dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care satisface nevoile prezentului fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi — definiția consacrată de Raportul Brundtland (1987), care se cere aproape cuvânt cu cuvânt la examen.

Conceptul stă pe trei piloni care trebuie ținuți în echilibru:

• economic – creștere și bunăstare, dar fără epuizarea resurselor;
• social – echitate, reducerea sărăciei, acces la educație și sănătate;
• de mediu (ecologic) – protejarea ecosistemelor, a climei și a biodiversității.

Momentele-reper ale afirmării conceptului: Conferința ONU de la Rio de Janeiro (1992) — „Summitul Pământului”, cu Agenda 21; Protocolul de la Kyoto (1997) — primele ținte obligatorii de reducere a emisiilor pentru statele industrializate; Agenda 2030 a ONU (2015), cu cele 17 Obiective de Dezvoltare Durabilă (ODD) — de la eradicarea sărăciei și a foametei până la energie curată, orașe durabile și acțiune climatică; și Acordul de la Paris (2015) pentru climă.

În practică, dezvoltarea durabilă înseamnă alegeri concrete: energie regenerabilă în locul cărbunelui, transport public și feroviar în locul mașinii individuale, agricultură care conservă solul, orașe compacte cu spații verzi, consum moderat și reciclare. Tensiunea reală de discutat la subiecte: statele în curs de dezvoltare revendică dreptul la creștere economică, în timp ce povara istorică a emisiilor aparține statelor bogate — de aici principiul responsabilităților comune, dar diferențiate.

Organizațiile de mediu și România

Protecția mediului fiind o problemă fără frontiere, s-a construit o arhitectură internațională de instituții:

• ONU coordonează prin Programul Națiunilor Unite pentru Mediu (UNEP/PNUM) și găzduiește conferințele climatice anuale (COP);
• IPCC – grupul interguvernamental de experți care sintetizează știința schimbărilor climatice; rapoartele lui fundamentează negocierile;
• organizații neguvernamentale globale: Greenpeace, WWF (Fondul Mondial pentru Natură), care monitorizează și fac presiune publică;
• Uniunea Europeană – cel mai ambițios cadru regional: prin Pactul Verde European (Green Deal), UE și-a propus neutralitatea climatică până în 2050, cu ținte intermediare de reducere a emisiilor și rețeaua de arii protejate Natura 2000.

România, ca stat membru UE, aplică aceste politici și are atuuri naturale remarcabile:

• Delta Dunării – rezervație a biosferei sub egida UNESCO, cea mai valoroasă zonă umedă a Europei;
• unele dintre ultimele păduri virgine ale continentului, în Carpați, și o biodiversitate montană excepțională (urși, lupi, râși);
• 13 parcuri naționale (Retezat — cel mai vechi, din 1935, Rodna, Piatra Craiului) și numeroase situri Natura 2000.

Problemele de mediu specifice României, de reținut pentru subiecte: tăierile ilegale de păduri, rata foarte scăzută a reciclării, poluarea aerului în marile orașe, siturile industriale moștenite (Copșa Mică — exemplul clasic de poluare istorică) și riscul crescut de secetă în sud și sud-est, care cere irigații și adaptarea agriculturii.

Test — 6 întrebări ca la examen