Marile puteri şi grupările de state

Analiza rolului marilor puteri economice şi a principalelor grupări de state în economia şi politica mondială.

Ce înseamnă, de fapt, „mare putere”

O mare putere nu este pur și simplu un stat bogat sau un stat mare. Este un stat care poate influența deciziile luate în afara granițelor sale. Geografia economică analizează această influență prin mai multe categorii de putere, iar la BAC ți se cere să le poți deosebi:

• puterea economică – mărimea PIB-ului, ponderea în comerțul mondial, moneda folosită în tranzacții internaționale, sediile marilor corporații transnaționale;
• puterea demografică – numărul de locuitori și structura pe vârste (o populație numeroasă și tânără înseamnă forță de muncă și piață de desfacere);
• puterea tehnologică – cheltuielile pentru cercetare-dezvoltare, brevetele, industriile de vârf;
• puterea militară și geostrategică – capacitatea de proiecție a forței, controlul asupra unor strâmtori și rute maritime;
• puterea culturală („soft power”) – limbă, universități, industrie media, modele de consum.

Aici apare prima confuzie clasică de examen: PIB total și PIB pe locuitor măsoară lucruri diferite. India are un PIB total uriaș, dar un PIB pe locuitor mic, pentru că îl împarte la peste 1,4 miliarde de oameni. Luxemburg, Norvegia sau Elveția au un PIB pe locuitor foarte ridicat, dar nu sunt mari puteri – nu au masă economică. Deci PIB total = greutate mondială, PIB pe locuitor = nivel de trai.

A doua distincție cerută frecvent: nu confunda mare putere cu putere emergentă. Marile puteri sunt deja instalate în vârful ierarhiei (SUA, UE, China, Japonia); puterile emergente sunt state cu creștere economică rapidă care urcă în ierarhie (India, Brazilia, Indonezia, Turcia, Africa de Sud). Termenul de stat dezvoltat se referă la nivelul de trai și la structura economiei, nu la influența internațională.

Statele Unite ale Americii – putere globală completă

SUA sunt exemplul manualului pentru un stat care cumulează toate formele de putere. Baza este geografică: un teritoriu de peste 9,3 milioane km pătrați, deschis la două oceane, cu resurse variate (petrol și gaze de șist, cărbune, minereuri, terenuri agricole întinse în Marile Câmpii) și cu o rețea de transport densă, care leagă interiorul de porturile de pe ambele coaste.

Caracteristici economice de reținut:

• economie de tip postindustrial – sectorul terțiar (servicii, finanțe, IT) domină net structura PIB-ului, în timp ce agricultura are o pondere foarte mică din PIB, deși producția agricolă este uriașă;
• agricultură intensivă, mecanizată și comercială, care face din SUA unul dintre marii exportatori mondiali de cereale, soia și porumb;
• concentrarea marilor corporații transnaționale și a industriilor de vârf (Silicon Valley pentru tehnologie, coasta de est pentru finanțe și farmacie, Texas pentru energie);
• dolarul american ca principală monedă de rezervă și de decontare a comerțului internațional – un avantaj strategic pe care manualele îl numesc puterea monetară.

Regiunile economice tradiționale: Nord-Estul industrial și financiar, Centura Ruginită (Rust Belt) – regiunea siderurgică din jurul Marilor Lacuri, aflată în declin și restructurare, și Centura Soarelui (Sun Belt) – sudul și sud-vestul, în plină creștere, cu industrii de înaltă tehnologie, aeronautică și servicii.

SUA au însă și vulnerabilități pe care subiectele de sinteză le cer: deficitul comercial cronic (importă mai mult decât exportă) și disparitățile sociale interne mari. Reține că un stat poate fi cea mai mare economie a lumii și, în același timp, cel mai mare importator net.

Uniunea Europeană şi Japonia – puteri economice fără stat unic

Uniunea Europeană este un caz aparte: nu este un stat, ci o grupare de state suverane cu un grad foarte avansat de integrare. Tocmai de aceea, la BAC, este tratată ca actor economic global, comparabil cu SUA sau China la nivel de comerț și PIB cumulat.

Atuurile UE ca actor mondial:

• piața unică – libera circulație a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor, care creează cea mai mare piață integrată din lume;
• euro – a doua monedă de rezervă a planetei;
• ponderea foarte mare în comerțul mondial, dacă includem și schimburile dintre statele membre;
• politici comune (agricolă, de coeziune, comercială) negociate ca bloc, ceea ce dă putere de negociere în organizații internaționale.

Slăbiciunile ei sunt tot de natură structurală: dependența energetică de importuri, îmbătrânirea demografică accentuată și lipsa unei politici externe și de apărare cu adevărat unitare, pentru că deciziile importante cer acordul statelor membre.

Japonia este a treia mare putere economică tradițională și un exemplu de manual pentru ideea că resursele naturale nu sunt obligatorii pentru dezvoltare. Teritoriu insular, muntos, sărac în materii prime, expus seismelor și tsunamiurilor – și totuși una dintre cele mai puternice economii ale lumii, construită pe:

• importul masiv de materii prime și exportul de produse finite cu valoare adăugată mare (electronice, automobile, robotică);
• calitatea forței de muncă și investițiile mari în cercetare;
• amplasarea industriilor pe litoral, în megalopolisul Tokaido (Tokyo–Yokohama–Nagoya–Osaka–Kobe), pentru acces direct la porturi.

Problema majoră a Japoniei este demografică: populație în scădere și puternic îmbătrânită, cu una dintre cele mai mari speranțe de viață din lume.

China şi noile puteri emergente

China este exemplul cel mai des cerut de creștere economică rapidă. După reformele începute în 1978, a trecut de la o economie agrară centralizată la statutul de cea mai mare putere industrială a lumii și de prim exportator mondial de mărfuri – de unde și formula „atelierul lumii”.

Factorii care explică ascensiunea:

• forța de muncă numeroasă și ieftină la începutul procesului, care a atras investiții străine directe;
• zonele economice speciale din estul litoral (Shenzhen, Zhuhai, Shantou, Xiamen), cu regim fiscal favorabil și acces la porturi;
• resurse proprii importante (cărbune, minereu de fier, metale rare, unde China deține o poziție aproape de monopol la prelucrare);
• investiții masive în infrastructură, inclusiv proiectul Noul Drum al Mătăsii (Belt and Road), care leagă China de Europa și Africa.

Contrastul intern e o temă de subiect de sinteză: estul litoral urbanizat și industrializat versus vestul continental, mai sărac, cu relief înalt și densitate mică a populației. Adaugă și frâna demografică: politica copilului unic a lăsat în urmă o populație care îmbătrânește rapid.

Puterile emergente sunt state cu economii în creștere accelerată, dar cu disparități interne mari:

• India – populația cea mai numeroasă a lumii, putere în servicii IT și software (Bangalore), industrie farmaceutică, dar cu o mare parte a populației încă în agricultură;
• Brazilia – putere agricolă și minieră (soia, cafea, minereu de fier), cu problema defrișării Amazoniei;
• Rusia – putere energetică și militară, economie dependentă de exportul de hidrocarburi;
• Africa de Sud – cea mai industrializată economie africană, bogată în aur, platină și cărbune.

Atenție la formulare: economiile emergente au un ritm de creștere mare, nu neapărat un nivel ridicat de dezvoltare. Ritmul și nivelul sunt lucruri diferite.

Grupările economice regionale

Statele se asociază pentru a-și mări puterea de negociere și pentru a-și facilita comerțul. La BAC trebuie să știi ce tip de grupare este fiecare și cine face parte din ea:

• Uniunea Europeană (UE) – cea mai avansată formă de integrare: uniune vamală, piață unică, monedă comună pentru o parte dintre membri, instituții proprii cu putere de decizie.
• NAFTA, înlocuită din 2020 de USMCA – acord de liber schimb între SUA, Canada și Mexic. Este doar o zonă de liber schimb: elimină taxele vamale între membri, dar fiecare stat își păstrează propria politică vamală față de restul lumii și nu există monedă comună.
• ASEAN – Asociația Națiunilor din Asia de Sud-Est (Indonezia, Thailanda, Vietnam, Filipine, Malaysia, Singapore etc.), grupare cu creștere economică rapidă, orientată spre industrie prelucrătoare și export.
• BRICS – Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud (ulterior extins). Nu este o uniune economică, ci o grupare politico-economică a unor economii mari, non-occidentale, fără piață comună și fără instituții supranaționale.
• OPEC – organizația statelor exportatoare de petrol, care influențează prețul mondial al țițeiului prin cote de producție. Este un cartel de producători, nu o grupare regională, iar membrii ei se află pe continente diferite.
• MERCOSUR – piața comună a sudului Americii (Brazilia, Argentina, Uruguay, Paraguay).

Gradele de integrare, în ordine crescătoare, sunt o întrebare frecventă: zonă de liber schimb → uniune vamală → piață comună → uniune economică și monetară. UE a parcurs toate etapele; NAFTA/USMCA s-a oprit la prima.

Disparităţile Nord–Sud şi indicatorii dezvoltării

Decalajul dintre statele bogate și cele sărace este numit convențional decalajul Nord–Sud. „Nordul” dezvoltat cuprinde America de Nord, Europa Occidentală, Japonia, Coreea de Sud, dar și Australia și Noua Zeelandă – care se află geografic în emisfera sudică. De aici capcana: Nord și Sud sunt categorii economice, nu poziții pe glob.

Indicatorii cu care se măsoară dezvoltarea:

• PIB pe locuitor (adesea exprimat la paritatea puterii de cumpărare) – indicator strict economic;
• IDU (Indicele Dezvoltării Umane) – indicator compozit, calculat de ONU, care combină speranța de viață, nivelul de educație și venitul pe locuitor; valorile merg de la 0 la 1;
• structura populației ocupate pe sectoare – ponderea mare a agriculturii (sectorul primar) indică o economie slab dezvoltată, ponderea mare a serviciilor (terțiar și cuaternar) indică o economie dezvoltată;
• rata mortalității infantile, gradul de urbanizare, consumul de energie pe locuitor.

Cauzele decalajelor sunt cumulative: trecut colonial, dependența de exportul de materii prime brute (al căror preț fluctuează puternic), creșterea demografică rapidă în raport cu economia, instabilitatea politică, lipsa infrastructurii și a accesului la educație. Statele cele mai defavorizate sunt cele cel mai puțin dezvoltate (LDC), multe dintre ele fiind state fără ieșire la mare, ceea ce le scumpește comerțul exterior.

O precizare pe care corectorii o urmăresc: decalajele nu există doar între state, ci și în interiorul lor – contrastul dintre estul și vestul Chinei, dintre sud-estul și nord-estul Braziliei sau dintre capitală și restul teritoriului în multe state africane.

Test — 6 întrebări ca la examen