Geografie umană – populaţia şi aşezările umane

Studierea distribuţiei, dinamicii şi structurii populaţiei mondiale şi a tipurilor de aşezări umane.

Distribuția și densitatea populației pe Glob

Populația Terrei a depășit 8 miliarde de locuitori, dar nu este răspândită uniform: aproximativ 90% trăiește în emisfera nordică, iar mai mult de jumătate în Asia. Instrumentul cu care măsurăm această repartiție este densitatea populației — numărul de locuitori pe km², calculat ca raport între populație și suprafață.

Zonele cu concentrări maxime de populație sunt:

• Asia de Est (estul Chinei, Japonia, Coreea) și Asia de Sud (India, Bangladesh, Pakistan) — câmpii fertile, agricultură intensivă, civilizații vechi;
• Europa — mai ales axa care leagă Anglia de nordul Italiei, puternic urbanizată și industrializată;
• nord-estul Americii de Nord — regiunea Marilor Lacuri și litoralul atlantic al SUA.

Zonele slab populate sau nepopulate (anecumena) sunt cele cu condiții naturale restrictive: deșerturile calde (Sahara, Arabia), regiunile polare (Antarctica, nordul Canadei și al Siberiei), pădurea ecuatorială amazoniană și marile lanțuri montane înalte.

Factorii care explică repartiția sunt naturali (relief, climă, resurse de apă, fertilitatea solului) și social-istorici (vechimea popularii, dezvoltarea economică, politici de colonizare). Atenție la o nuanță cerută la examen: ecumena este spațiul locuit permanent de om, iar anecumena — spațiul nelocuit; între ele există zone de tranziție, locuite temporar.

Dinamica populației: natalitate, mortalitate, bilanț natural

Dinamica naturală a populației se măsoară prin trei indicatori exprimați la mia de locuitori (‰):

• Natalitatea — numărul de născuți-vii într-un an raportat la 1000 de locuitori;
• Mortalitatea — numărul de decese într-un an raportat la 1000 de locuitori;
• Bilanțul (sporul) natural — diferența dintre natalitate și mortalitate. Poate fi pozitiv (populația crește), negativ (populația scade) sau nul.

Valorile diferă enorm pe Glob: natalitate ridicată (peste 30–40‰) în Africa Subsahariană; natalitate scăzută (sub 10‰) în Europa și Asia de Est. Bilanțul natural negativ caracterizează astăzi multe state europene, inclusiv România, unde mortalitatea depășește natalitatea, iar populația totală scade și îmbătrânește.

Explicația evoluției în timp este dată de modelul tranziției demografice, cu faze succesive:

• faza inițială: natalitate și mortalitate mari, creștere lentă;
• faza de explozie demografică: mortalitatea scade rapid (medicină, igienă), natalitatea rămâne mare — creștere accelerată, tipică azi Africii;
• faza finală: ambele valori scad, creșterea încetinește sau devine negativă — tipică Europei.

Confuzie clasică: sporul natural NU include migrația. Creșterea totală a populației unei țări = bilanț natural + bilanț migratoriu.

Structura populației pe vârste, sexe și medii

Structura pe grupe de vârstă împarte populația în trei categorii mari: tineri (0–14 ani), adulți (15–64 ani) și vârstnici (peste 65 de ani). Reprezentarea grafică este piramida vârstelor, a cărei formă spune imediat tipul de populație:

• piramidă cu bază largă (triunghi) — populație tânără, natalitate mare: statele în curs de dezvoltare din Africa și Asia de Sud;
• piramidă cu bază îngustă (formă de urnă sau amforă) — populație îmbătrânită demografic, natalitate mică: Europa, Japonia.

Îmbătrânirea demografică aduce probleme economice: scade populația activă, crește presiunea asupra sistemelor de pensii și sănătate.

Structura pe sexe: la naștere se nasc puțin mai mulți băieți, dar la vârste înaintate predomină femeile, datorită speranței de viață mai mari. Dezechilibre apar în statele cu emigrație masculină masivă sau în cele din Golful Persic, unde imigranții sunt majoritar bărbați.

Structura pe medii împarte populația în urbană și rurală. La nivel mondial, populația urbană a depășit-o pe cea rurală după 2007 — pragul simbolic al planetei majoritar urbane. Gradul de urbanizare depășește 80% în America de Nord și Europa Occidentală, dar rămâne sub 50% în multe state africane și în Asia de Sud.

Se mai analizează și structura socio-economică (populație activă/inactivă, pe sectoare: primar, secundar, terțiar), etnică, lingvistică și religioasă.

Migrațiile populației

Migrația este deplasarea populației dintr-un loc în altul cu schimbarea domiciliului, temporar sau definitiv. Termenii de bază, cu sensul lor exact:

• emigrant — persoana care pleacă dintr-o țară;
• imigrant — persoana care sosește într-o țară (aceeași persoană este emigrant pentru țara de origine și imigrant pentru țara de destinație — capcană frecventă);
• bilanț migratoriu — diferența dintre imigrări și emigrări.

După spațiul parcurs, migrațiile sunt interne (sat–oraș, tipică industrializării; oraș–sat, apărută recent în statele dezvoltate) și internaționale (externe). După durată: definitive, temporare, sezoniere și pendulatorii (zilnice, pentru muncă sau studii — navetismul).

Cauzele migrațiilor combină factori de respingere din zona de plecare (sărăcie, șomaj, războaie, persecuții, calamități) și factori de atracție ai zonei de sosire (locuri de muncă, salarii, siguranță, educație). Migrația din motive de război sau persecuție generează refugiați — categorie diferită de migranții economici.

Marile fluxuri migratorii contemporane se îndreaptă din America Latină spre SUA, din Africa și Asia spre Europa Occidentală, din Asia de Sud spre statele petroliere din Golful Persic. România este o țară de emigrație: milioane de români lucrează în Italia, Spania, Germania și Regatul Unit, iar plecarea forței de muncă tinere și calificate (exodul creierelor — brain drain) accentuează declinul demografic.

Așezările rurale

Așezările rurale (satele) sunt cea mai veche și mai răspândită formă de locuire, având ca activitate tradițională dominantă agricultura. Un sat este alcătuit din vatră (spațiul construit, cu locuințe și dotări), moșie (terenul agricol aferent, numit și hotar) și populație.

După structură (modul de grupare a gospodăriilor în vatră), satele sunt:

• risipite (împrăștiate) — gospodării izolate, la distanțe mari, printre fânețe și pășuni; tipice zonelor montane înalte (Munții Apuseni, Alpi);
• răsfirate — case despărțite de grădini și livezi, de-a lungul văilor; tipice zonelor de deal și podiș;
• adunate (concentrate) — case lipite, aliniate compact la stradă; tipice câmpiilor, unde terenul arabil trebuie economisit.

Corelația structură–treaptă de relief (risipit–munte, răsfirat–deal, adunat–câmpie) este una dintre cele mai sigure întrebări de examen.

După mărimea demografică, satele variază de la cătune cu câteva zeci de locuitori la sate foarte mari, de câmpie, cu mii de locuitori. După funcții: agricole (cerealiere, viticole, pomicole), pastorale, forestiere, piscicole, miniere, turistice sau mixte.

În statele dezvoltate, satul modern și-a diversificat funcțiile (rezidențială, turistică, de servicii), iar diferențele față de oraș s-au atenuat; în statele slab dezvoltate, satul concentrează încă majoritatea populației și rămâne dependent de agricultura de subzistență.

Așezările urbane: urbanizarea și metropolizarea

Orașul este o așezare cu populație numeroasă, densitate mare a construcțiilor, funcții dominante neagricole (industrie, servicii, administrație) și un mod de viață specific. Criteriile de definire diferă de la un stat la altul (număr minim de locuitori, statut administrativ), de aceea comparațiile internaționale se fac cu prudență.

Urbanizarea este procesul de creștere a ponderii populației urbane și de extindere a orașelor. Ea s-a accelerat odată cu revoluția industrială (secolul al XIX-lea în Europa) și continuă azi mai ales în Asia și Africa, unde orașele cresc exploziv, adesea prin cartiere sărace improvizate (slum-uri, favele).

Termeni-cheie care se confundă frecvent la examen:

• aglomerație urbană — orașul propriu-zis împreună cu localitățile din jur, legate funcțional de el;
• conurbație — două sau mai multe orașe apropiate, relativ egale ca importanță, care au crescut până la unire (exemplu clasic: Ruhr, în Germania);
• megalopolis — sistem uriaș de aglomerații urbane unite pe sute de kilometri; exemplul clasic este BosWash (Boston–New York–Washington), pe litoralul atlantic al SUA, la care se adaugă Tokaido în Japonia (Tokyo–Osaka);
• metropolă — oraș mare care polarizează o regiune întinsă; metropolizarea este concentrarea puterii economice și decizionale în marile metropole.

Orașele cu peste 10 milioane de locuitori se numesc megaorașe (megacity); cele mai multe se află azi în Asia (Tokyo, Delhi, Shanghai). Structura internă a orașului cuprinde zone funcționale: centrală (afaceri, administrație), rezidențială, industrială, de servicii și spații verzi.

Test — 6 întrebări ca la examen