Mediul înconjurător în Europa – probleme și protecție

Studiul problemelor de mediu cu care se confruntă Europa și al măsurilor de protecție adoptate.

Poluarea aerului

Poluarea este modificarea nedorită a caracteristicilor naturale ale mediului prin substanțe sau energie introduse de om. Europa, primul continent industrializat, a fost și primul care a resimțit masiv efectele ei.

Sursele poluării aerului, cerute ca enumerare:

• industria (termocentrale pe cărbune, siderurgie, chimie) — dioxid de sulf, oxizi de azot, pulberi;
• transporturile rutiere — principala sursă urbană actuală: oxizi de azot, particule fine, dioxid de carbon;
• încălzirea locuințelor și agricultura (amoniac).

Efectele care se cer explicate, cu mecanismul lor:

• ploile acide — dioxidul de sulf și oxizii de azot se combină cu apa din atmosferă și cad ca precipitații acide, distrugând pădurile (celebrul caz al pădurilor din Europa Centrală — zona numită „triunghiul negru” dintre Germania, Cehia și Polonia), acidificând lacurile scandinave și corodând monumentele; mecanismul transfrontalier este esențial: poluarea emisă într-o țară cade ca ploaie acidă în alta, purtată de vânturile de vest — de aceea lacurile Suediei au suferit de la industria britanică și germană;
• smogul — amestec de fum și ceață deasupra marilor orașe;
• efectul de seră intensificat — acumularea dioxidului de carbon și a metanului reține căldura și încălzește clima (tratat separat mai jos).

Capcană frecventă: nu confunda efectul de seră natural (fără el, Pământul ar fi înghețat — este un fenomen benefic) cu intensificarea lui antropică, singura care constituie problema. La fel, ploile acide și încălzirea globală sunt probleme diferite, cu gaze diferite: sulf și azot la ploi acide, carbon și metan la încălzire.

Poluarea apelor

Apele Europei au fost puternic degradate în secolul XX, iar exemplele de manual arată atât degradarea, cât și posibilitatea refacerii:

• fluviile industriale — Rinul era supranumit în anii 1970 „canalul de scurgere al Europei”; programele internaționale de depoluare l-au readus la viață (somonul a revenit în Rin — exemplul clasic de succes ecologic); Dunărea primește poluanții a 10 state, de aceea protecția ei cere cooperare internațională (Comisia Internațională pentru Protecția Dunării);
• mările închise sau semiînchise, cele mai vulnerabile, pentru că schimbul de apă cu oceanul este lent: Marea Baltică (poluare agricolă din statele riverane, zone moarte fără oxigen) și Marea Neagră (primește prin Dunăre nutrienții a jumătate de continent; adâncimile ei mari sunt natural lipsite de oxigen);
• Marea Mediterană — presiune turistică și urbană uriașă pe litoral, plus traficul petrolier.

Mecanismul-cheie de explicat la examen este eutrofizarea: îngrășămintele agricole (azot, fosfor) ajung prin râuri în lacuri și mări → algele se înmulțesc exploziv („înflorire algală”) → descompunerea lor consumă oxigenul → peștii și viețuitoarele de fund mor → apar zonele moarte. Lanțul cauzal complet se punctează integral; scrierea doar a primului pas, nu.

Alte forme: poluarea cu ape uzate menajere insuficient epurate (problemă încă actuală în estul Europei), mareele negre (deversări de petrol la naufragii — accidentele istorice de la coastele Franței și Spaniei), poluarea cu plastic și microplastice — problema emergentă a tuturor mărilor europene.

Măsuri: stații de epurare obligatorii, limitarea îngrășămintelor, dubla carenă la petroliere, acorduri internaționale pe bazine (Rin, Dunăre, Baltica).

Degradarea solurilor, defrișările și deșertificarea

Solul se formează în sute-mii de ani și se poate distruge în câțiva — de aceea degradarea lui este practic ireversibilă la scară umană.

Formele degradării, cu regiunile lor tipice:

• eroziunea — apa și vântul spală stratul fertil de pe terenurile în pantă despădurite sau arate incorect; puternică în zona mediteraneană (pante, ploi torențiale, defrișări antice) și în regiunile deluroase intens cultivate, inclusiv în România;
• sărăturarea — acumularea sărurilor în solurile irigate excesiv, în zonele calde (sudul Spaniei);
• compactarea și poluarea chimică — utilaje grele, exces de pesticide și îngrășăminte, metale grele în jurul zonelor industriale (situri contaminate în vechile regiuni miniere: Copșa Mică a fost printre cele mai poluate localități ale Europei);
• impermeabilizarea — acoperirea solului fertil cu construcții și asfalt prin expansiunea urbană.

Defrișările: pădurile Europei de Vest au fost tăiate masiv încă din Evul Mediu; astăzi suprafața forestieră a UE per ansamblu crește ușor prin împăduriri — nuanță care contrazice intuiția și se punctează. Problemele actuale: tăierile ilegale din Europa de Est (România și pădurile ei virgine carpatice — printre ultimele ale continentului), fragmentarea habitatelor, monoculturile de molid vulnerabile la furtuni și dăunători.

Consecințele defrișării formează lanțul cauzal clasic: fără pădure → apa nu mai este reținută → eroziune accelerată, alunecări de teren, inundații mai violente în aval → pierderea biodiversității.

Deșertificarea — extinderea condițiilor de ariditate prin combinația climă mai uscată + suprapășunat + irigații greșite; în Europa amenință sudul Spaniei (singurul teritoriu european cu risc ridicat), sudul Italiei, Grecia și Portugalia — spațiul mediteranean, nu centrul sau nordul continentului.

Schimbările climatice în Europa

Încălzirea globală — creșterea temperaturii medii a planetei prin intensificarea efectului de seră de către emisiile umane de dioxid de carbon și metan — se manifestă în Europa mai rapid decât media globală, iar efectele diferă pe regiuni:

• topirea ghețarilor alpini — Alpii și-au pierdut o mare parte din volumul de gheață; consecințe în lanț: debitele râurilor alpine vara scad, stațiunile de schi de joasă altitudine rămân fără zăpadă;
• valuri de caniculă și secete tot mai frecvente în sud (Mediterana este un „punct fierbinte” climatic): incendii de vegetație în Grecia, Spania, Portugalia; presiune pe agricultură și pe resursele de apă;
• inundații și furtuni extreme — precipitații mai violente în vest și centru (inundațiile catastrofale de pe Rin și afluenți);
• creșterea nivelului mării — amenințare directă pentru Țările de Jos (mare parte a țării sub nivelul mării, apărată de diguri și de barierele mobile ale planului Delta), Veneția (sistemul de bariere MOSE) și toate litoralurile joase, inclusiv Delta Dunării;
• topirea permafrostului în nordul Scandinaviei și deplasarea spre nord a speciilor.

Răspunsurile — două categorii de măsuri pe care subiectele le cer deosebite:

• atenuare (reducerea cauzelor): înlocuirea combustibililor fosili cu energie regenerabilă și nucleară, eficiență energetică, transport public și feroviar, împăduriri;
• adaptare (gestionarea efectelor): diguri și bariere contra mării, irigații economice, specii agricole rezistente la secetă, sisteme de alertă la caniculă și inundații.

Cadrul internațional de reținut: Acordul de la Paris (2015) — limitarea încălzirii globale sub 2 °C; UE și l-a asumat prin obiectivul neutralității climatice până în 2050.

Ariile protejate și politicile de mediu ale UE

Protecția naturii se organizează prin arii protejate — teritorii delimitate legal pentru conservarea naturii. Tipurile de reținut, în ordinea restricțiilor:

• rezervația științifică — protecție strictă, acces doar pentru cercetare;
• parcul național — protejează ecosisteme naturale puțin modificate; activități umane foarte limitate, turism controlat (primul din lume: Yellowstone, 1872; primul din Europa: în Suedia, 1909; în România: Retezat, 1935);
• parcul natural — protejează peisaje în care omul și natura conviețuiesc; activitățile tradiționale continuă (exemplu românesc: Porțile de Fier, Apuseni);
• rezervația biosferei — concept UNESCO: conservare + dezvoltare durabilă a comunităților locale; exemplul românesc de manual: Delta Dunării (din 1990).

Capcana clasică: diferența parc național (natura primează, activități umane minime) versus parc natural (peisaj umanizat, activități tradiționale permise) — inversarea lor costă puncte.

La nivelul UE, instrumentul central este rețeaua Natura 2000 — arii desemnate în toate statele membre pentru protejarea speciilor și habitatelor de interes european; acoperă circa 18% din teritoriul UE, iar în interiorul lor activitățile economice nu sunt interzise, ci condiționate de conservare.

Politicile de mediu ale UE, cu principiile lor de examen:

• principiul „poluatorul plătește” — cine produce paguba de mediu suportă costul reparării ei;
• principiul precauției — nu aștepți certitudinea științifică absolută pentru a preveni un risc grav;
• dezvoltarea durabilă — satisfacerea nevoilor prezentului fără a compromite șansele generațiilor viitoare — definiția care se cere cel mai des;
• instrumente concrete: Pactul Verde European (neutralitate climatică 2050), sistemul de comercializare a certificatelor de emisii, standarde de emisii pentru mașini, economia circulară (reducere-reutilizare-reciclare în locul modelului liniar produci-consumi-arunci), directivele privind apa și aerul curat.

Încheierea de reținut ca idee: protecția mediului în Europa este transfrontalieră prin natura problemelor (ploile acide, fluviile, mările comune) — de aceea răspunsurile eficiente sunt cele comune, la scara întregului continent.

Test — 6 întrebări ca la examen