Clima Europei

Analizează factorii climatici, tipurile de climă și caracteristicile lor pe teritoriul Europei.

Factorii care determină clima Europei

Clima unui loc nu este întâmplătoare — ea rezultă din acțiunea combinată a câtorva factori genetici. La evaluare, un răspuns bun îi numește și explică efectul fiecăruia.

• Latitudinea (poziția pe glob). Europa se întinde între circa 36° și 71° latitudine nordică, deci predominant în zona temperată. Cu cât mergi spre nord, cu atât razele Soarelui cad mai înclinat și temperatura scade.
• Oceanul Atlantic și Curentul Atlanticului de Nord. Acest curent oceanic cald încălzește vestul continentului; datorită lui, ierni blânde apar chiar și în Norvegia, la latitudini mari.
• Vânturile de Vest. Sunt vânturile dominante ale Europei: bat dinspre Atlantic spre interiorul continentului și cară aer umed și moderat termic. De aceea vestul e ploios și blând, iar estul, unde influența lor slăbește, devine uscat și cu contraste mari.
• Relieful. Munții sunt bariere climatice: Alpii opresc aerul mediteranean să urce spre nord, iar Munții Scandinaviei opresc aerul oceanic să pătrundă spre est. Odată cu altitudinea, temperatura scade (în medie cu circa 6 °C la 1 000 m) și precipitațiile cresc.
• Depărtarea de ocean (continentalismul). Cu cât un loc e mai departe de Atlantic, cu atât iernile devin mai reci, verile mai calde și ploile mai puține.

Regula de aur a capitolului: clima Europei se schimbă pe două direcții — de la vest la est (tot mai continentală) și de la sud la nord (tot mai rece).

Clima temperat-oceanică

Clima temperat-oceanică stăpânește fațada atlantică a Europei: Regatul Unit, Irlanda, Franța de vest și de nord, Belgia, Olanda, nordul Germaniei și țărmul Norvegiei.

Caracteristici de recunoscut la test:

• ierni blânde (temperaturi de regulă peste 0 °C) și veri răcoroase — deci amplitudine termică mică (diferență mică între luna cea mai caldă și cea mai rece);
• precipitații bogate (800–1 000 mm/an sau mai mult), căzute în tot timpul anului, adesea sub formă de burniță;
• nebulozitate ridicată: cer des acoperit, ceață frecventă — celebrele „zile gri” londoneze;
• vegetația naturală asociată: păduri de foioase (stejar, fag) și pajiști mereu verzi.

Explicația, nu doar descrierea: totul vine de la Vânturile de Vest și de la Curentul Atlanticului de Nord, care aduc permanent aer umed și temperat dinspre ocean. Oceanul funcționează ca un calorifer cu termostat: se încălzește și se răcește greu, deci îndulcește și iarna, și vara.

Confuzie clasică de evitat: „la Londra plouă cel mai mult din Europa”. Fals — cantitățile de la Londra sunt moderate; impresia vine de la frecvența ploilor mărunte și a cerului noros, nu de la cantități record. Recordurile de precipitații apar pe versanții expuși vântului, de exemplu pe coasta vestică a Norvegiei sau în Scoția muntoasă.

Clima mediteraneană

Clima mediteraneană (subtropicală) caracterizează sudul Europei: Peninsula Iberică (partea sudică și estică), Italia, Grecia, sudul Franței și insulele Mediteranei.

Semnalmentele ei sunt printre cele mai ușor de recunoscut, pentru că este singura climă europeană cu ploi concentrate iarna:

• veri fierbinți și secetoase — cer senin, temperaturi frecvent peste 30 °C;
• ierni blânde și ploioase — rar coboară sub 0 °C, iar acum cad cele mai multe precipitații;
• cantitatea anuală de precipitații este moderată (500–700 mm), dar prost repartizată: aproape totul iarna.

De ce este așa? Vara, zona intră sub stăpânirea aerului tropical uscat, iar iarna se întorc Vânturile de Vest cu ploile lor. Acest balans sezonier este esența climatului mediteranean.

Vegetația adaptată la seceta de vară se numește maquis (tufișuri dese, mereu verzi, cu frunze mici și cerate) — plus măslin, stejar verde, pin, citrice și viță-de-vie.

Consecință economică directă, bună de citat la subiectele de argumentare: verile senine și calde fac din Mediterana cea mai importantă regiune turistică a Europei.

Capcana de punctaj: mulți elevi scriu că în clima mediteraneană „plouă vara”. Este exact invers — vara e anotimpul secetos, iar ploile cad iarna. Rețineți formula: „veri calde și uscate, ierni blânde și umede”.

Clima temperat-continentală

Cu cât ne depărtăm de Atlantic spre est, influența oceanului slăbește și se instalează clima temperat-continentală: estul Germaniei, Polonia, Ungaria, România, Ucraina, Belarus și cea mai mare parte a Rusiei europene.

Trăsăturile ei sunt opusul climatului oceanic:

• amplitudine termică mare: veri calde (peste 20 °C în iulie) și ierni reci (sub 0 °C în ianuarie, cu zăpadă și îngheț);
• precipitații mai reduse (400–600 mm/an), căzute mai ales vara, adesea sub formă de averse cu descărcări electrice;
• fenomene specifice: viscol iarna, secetă vara în zonele de stepă.

Spre estul și sud-estul continentului, unde uscăciunea crește, pădurea lasă loc stepei — întinderi de ierburi fără arbori (în Ucraina și sudul Rusiei; la noi, Bărăganul și Dobrogea au stepă și silvostepă).

În România, clima temperat-continentală este de tranziție: mai blândă în vest (influențe oceanice), mai aspră și mai uscată în est (influențe continentale) și cu nuanțe submediteraneene în sud-vest.

Două precizări utile:

• nu confunda amplitudinea termică (diferența dintre temperatura verii și a iernii) cu temperatura medie: continental înseamnă contraste mari, nu neapărat frig tot anul;
• ploile de vară din zona continentală sunt scurte și violente (averse), spre deosebire de burnițele lungi din vest.

Climele reci: subpolară și polară — și etajul montan

Clima subpolară ocupă nordul Peninsulei Scandinave, Finlanda de nord și nordul Rusiei europene, dincolo de Cercul Polar sau în apropierea lui:

• ierni lungi și geroase (sub −15 °C), veri scurte și răcoroase (în jur de 10 °C);
• precipitații reduse, mai ales sub formă de zăpadă;
• fenomene astronomice specifice latitudinilor mari: ziua polară (soarele nu apune la mijlocul verii) și noaptea polară (soarele nu răsare la mijlocul iernii);
• vegetația: tundra — mușchi, licheni, arbuști pitici; solul adânc rămâne înghețat permanent (permafrost).

Clima polară propriu-zisă apare în Europa doar pe insulele arctice (Svalbard, Novaia Zemlia) și pe ghețarii Islandei: frig aproape tot anul, gheață și zăpadă persistente.

La acestea se adaugă etajul climatic montan, care nu ține de latitudine, ci de altitudine: în Alpi, Carpați sau Pirinei, temperatura scade și precipitațiile cresc pe măsură ce urci, iar sus apar zăpezi persistente și, în Alpi, ghețari. De aceea pe aceeași verticală poți traversa în câteva ore „climele” pe care altfel le-ai găsi mergând mii de kilometri spre nord.

Greșeala tipică aici: plasarea întregii Scandinavii la clima subpolară. Coasta vestică a Norvegiei are ierni surprinzător de blânde datorită Curentului Atlanticului de Nord — este oceanică, nu subpolară. Subpolarul ține de nordul și interiorul peninsulei.

Test — 6 întrebări ca la examen