Resursele naturale și mediul înconjurător

Elevii conștientizează importanța resurselor naturale și necesitatea protejării mediului.

Tipurile de resurse naturale

Resursele naturale sunt toate bogățiile pe care omul le ia din natură pentru a-și satisface nevoile: aerul, apa, solul, pădurile, viețuitoarele, rocile și substanțele din subsol.

Clasificarea esențială — pe ea se construiește tot capitolul — le împarte după posibilitatea de refacere:

• resurse regenerabile — se refac în mod natural, într-un timp scurt, dacă sunt folosite cu grijă: apa, aerul, solul, pădurile, viețuitoarele, plus energiile solară, eoliană (a vântului) și a apelor, care sunt practic inepuizabile;
• resurse neregenerabile (epuizabile) — s-au format în milioane de ani și nu se refac la scara vieții omului: combustibilii fosili (cărbunii, petrolul, gazele naturale — formați din resturi de viețuitoare străvechi) și minereurile (de fier, cupru, aur, sare).

Atenție la o nuanță care se punctează: unele resurse regenerabile pot deveni epuizabile dacă sunt folosite prea intens — o pădure tăiată mai repede decât crește la loc sau un sol lăsat pradă eroziunii se comportă ca resurse neregenerabile. „Regenerabil” nu înseamnă „nelimitat, orice am face”.

După locul de proveniență, resursele mai pot fi grupate în: resurse ale subsolului (combustibili, minereuri), ale solului (terenuri agricole, păduri, pășuni), ale apelor (apă potabilă, pește, energie) și ale aerului (oxigen, vânt).

Repartiția resurselor pe glob este inegală — unele țări au petrol din belșug, altele deloc — și de aici se nasc comerțul mondial, dar și multe conflicte.

Exploatarea resurselor și urmările ei

De-a lungul istoriei, omul a folosit resurse din ce în ce mai multe: lemn la început, apoi cărbune (revoluția industrială), apoi petrol și gaze, uraniului și metalelor rare astăzi. Cu cât populația și industria au crescut, cu atât apetitul pentru resurse a devenit mai mare.

Exploatarea — adică extragerea și folosirea resurselor — lasă urme adânci asupra mediului:

• mineritul deschide cariere uriașe, mută dealuri întregi, lasă halde de steril (grămezi de rocă fără valoare) și poate otrăvi apele din jur;
• extragerea și transportul petrolului provoacă uneori maree negre — pete uriașe de petrol scurs în mare, care ucid păsările și viețuitoarele marine;
• arderea combustibililor fosili în fabrici, termocentrale și motoare aruncă în aer gaze poluante și dioxid de carbon;
• defrișările (tăierea pădurilor) pentru lemn, terenuri agricole sau construcții lasă versanții pradă eroziunii și alunecărilor de teren și distrug casa a mii de specii;
• pescuitul excesiv golește mările mai repede decât se pot reface bancurile de pești;
• risipa de apă coboară nivelul apelor subterane și poate seca râuri întregi.

Regula de judecată pe care o cer profesorii: problema nu este folosirea resurselor în sine — omul nu poate trăi fără ele —, ci folosirea lor mai rapidă decât ritmul de refacere și fără măsuri de protecție. Aceeași activitate poate fi făcută distructiv sau responsabil.

Problemele de mediu globale

Unele probleme de mediu nu mai țin cont de granițe — sunt globale, adică privesc întreaga planetă:

• Poluarea — pătrunderea în mediu a substanțelor dăunătoare. Poate fi: a aerului (fum, gaze de eșapament — orașele mari se sufocă sub smog), a apelor (ape murdare deversate, plastic — în oceane plutesc adevărate „insule” de gunoaie) și a solului (chimicale, deșeuri).
• Încălzirea globală — creșterea treptată a temperaturii medii a planetei, cauzată în principal de gazele cu efect de seră (mai ales dioxidul de carbon rezultat din arderea combustibililor fosili). Aceste gaze se comportă ca sticla unei sere: lasă căldura Soarelui să intre, dar nu o mai lasă să iasă. Urmările: topirea ghețarilor, creșterea nivelului oceanelor (amenință orașele de coastă și insulele joase), fenomene meteo extreme mai dese (secete, furtuni, valuri de căldură).
• Defrișările masive — mai ales în pădurea amazoniană, „plămânul verde” al planetei; mai puțină pădure înseamnă mai puțin oxigen produs și mai mult dioxid de carbon rămas în aer, deci defrișarea accelerează încălzirea globală.
• Deșertificarea — extinderea deșerturilor asupra terenurilor vecine (Sahel, la sud de Sahara), prin secete repetate plus suprapășunat și defrișare.
• Dispariția speciilor — reducerea biodiversității, ireversibilă.

Legătura dintre aceste probleme este ideea-cheie a lecției: ele se înlănțuie — arderea combustibililor încălzește clima, clima uscată extinde deșerturile și secetele, acestea distrug pădurile și speciile. Cine arată acest lanț la un răspuns oral primește punctajul maxim.

Dezvoltarea durabilă

Omenirea nu poate renunța la dezvoltare — oamenii au nevoie de hrană, energie, case, spitale. Dar nici planeta nu mai suportă risipa. Soluția de mijloc poartă numele de dezvoltare durabilă.

Definiția, formulată simplu dar exact: dezvoltarea durabilă este acea dezvoltare care satisface nevoile prezentului fără a compromite șansa generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi. Cu alte cuvinte: să trăim bine azi, fără să golim cămara copiilor de mâine.

Cum arată dezvoltarea durabilă în practică:

• energie curată — înlocuirea treptată a cărbunelui și petrolului cu energia solară, eoliană și a apelor;
• regula celor 3 R: Reduc (cumpăr și consum doar cât am nevoie), Refolosesc (dau o a doua viață obiectelor), Reciclez (hârtia, plasticul, sticla și metalul devin materie primă nouă); ordinea contează — cel mai valoros este să reduci, reciclarea e ultima treaptă, nu prima;
• agricultură prietenoasă cu mediul — fără chimicale în exces, cu rotația culturilor;
• transport curat — mers pe jos, bicicletă, transport în comun, vehicule electrice;
• economisirea apei și a energiei în fiecare casă — robinet închis, becuri economice;
• împăduriri și protejarea pădurilor existente.

Țările lumii au semnat înțelegeri internaționale pentru climă și mediu, pentru că problemele globale cer soluții globale — nicio țară nu poate opri singură încălzirea planetei.

Greșeala de gândire care trebuie corectată: dezvoltarea durabilă nu înseamnă oprirea dezvoltării, ci o dezvoltare chibzuită, care împacă economia cu natura.

Ariile protejate și rezervațiile

Pentru a salva cele mai valoroase colțuri de natură, statele au creat arii protejate — teritorii delimitate prin lege, în care natura este ocrotită, iar activitățile umane sunt limitate sau interzise.

Tipurile pe care trebuie să le cunoști:

• parcul național — teritoriu întins în care natura este protejată strict; turismul este permis doar pe trasee marcate. Primul parc național din lume: Yellowstone (SUA, 1872). Primul parc național al României: Retezat (1935), celebru pentru lacurile lui glaciare.
• rezervația naturală — protejează un element anume: o pădure seculară, o peșteră, o colonie de păsări.
• rezervația biosferei — cea mai înaltă formă de protecție, recunoscută internațional (sub egida UNESCO), unde ocrotirea naturii se împletește cu activitățile tradiționale ale localnicilor. Exemplul românesc obligatoriu: Rezervația Biosferei Delta Dunării — raiul păsărilor, cu pelicani, cormorani și sute de alte specii.
• monumentele naturii — elemente rare ocrotite individual: un arbore secular, o cascadă, o specie (la noi: floarea de colț, capra neagră, tisa).

În ariile protejate sunt interzise: vânătoarea și pescuitul neautorizat, tăierea copacilor, construcțiile, culegerea plantelor ocrotite, aruncarea deșeurilor, părăsirea traseelor marcate.

Și fiecare dintre noi poate proteja mediul, zi de zi: economisește apa și energia, colectează selectiv deșeurile, refuză plasticul de unică folosință, plantează un copac, nu lăsa urme în natură și vorbește și altora despre aceste reguli — informarea este și ea o formă de protecție.

Distincția finală de punctaj: parcul național este o categorie de protecție națională, pe când rezervația biosferei are recunoaștere mondială — de aceea Delta Dunării nu este „parc”, ci rezervație a biosferei.

Test — 6 întrebări ca la examen