Relieful Terrei

Se prezintă formele de relief majore ale Pământului și procesele care le generează.

Structura internă a Pământului

Dacă am tăia Pământul ca pe un măr, am vedea că este alcătuit din trei învelișuri concentrice, de la exterior spre interior:

• Scoarța terestră — învelișul de la suprafață, subțire și solid, format din roci. Grosimea ei este de 5–10 km sub oceane și de până la 70 km sub munții înalți. Pe scoarță trăim noi și tot pe ea se formează relieful.
• Mantaua — învelișul mijlociu, gros de aproape 3 000 km. În partea ei superioară se află astenosfera, un strat de materie topită, vâscoasă, numită magmă, aflată în mișcare lentă.
• Nucleul — partea centrală, cea mai fierbinte (temperaturi de câteva mii de grade), formată mai ales din fier și nichel. Are un nucleu extern lichid și un nucleu intern solid.

Regula simplă de reținut: temperatura și presiunea cresc pe măsură ce coborâm spre centrul planetei.

Scoarța terestră împreună cu partea superioară, rigidă, a mantalei formează litosfera — învelișul de piatră al planetei („lithos” = piatră). Atenție la confuzia frecventă: litosfera nu este același lucru cu scoarța; litosfera = scoarța + partea rigidă de deasupra astenosferei.

Plăcile tectonice, cutremurele și vulcanii

Litosfera nu este un înveliș întreg, ci este spartă în bucăți uriașe numite plăci tectonice, care plutesc pe astenosferă și se deplasează foarte încet — câțiva centimetri pe an, cam cât îți cresc unghiile.

La marginile plăcilor, acolo unde ele se ciocnesc, se îndepărtează sau alunecă una pe lângă alta, se produc cele mai importante fenomene ale planetei:

• formarea munților — prin ciocnirea și încrețirea scoarței (așa s-au format Munții Himalaya și Carpații);
• cutremurele de pământ (seismele) — zguduiri bruște ale scoarței. Locul din adânc unde se declanșează cutremurul se numește hipocentru (focar), iar punctul de la suprafață, aflat exact deasupra lui, unde zguduirea este cea mai puternică, se numește epicentru. Intensitatea se măsoară cu magnitudinea (scara Richter).
• vulcanii — deschideri în scoarță prin care magma urcă la suprafață. Un vulcan are: vatră (rezervor de magmă), coș (canalul de urcare), con (muntele format din materialele aruncate) și crater (pâlnia din vârf). Magma ajunsă la suprafață își schimbă numele: se numește lavă.

Cea mai activă zonă vulcanică și seismică a lumii este Cercul de Foc al Pacificului, situat pe marginile Oceanului Pacific.

Două confuzii de evitat la evaluare: magmă (în interior) și lavă (la suprafață) nu sunt interschimbabile; epicentrul este la suprafață, hipocentrul în adânc.

Formele majore de relief continental

Relieful reprezintă totalitatea neregularităților (ridicături și adâncituri) de la suprafața scoarței terestre. Pe continente, formele majore de relief sunt:

• Munții — cele mai înalte forme de relief, de regulă peste 800 m altitudine, cu culmi ascuțite, pante abrupte și văi adânci. Se formează prin încrețirea scoarței sau prin vulcanism. Cel mai înalt vârf de pe glob: Everest, 8 849 m, în Munții Himalaya. Cei mai lungi munți de pe uscat: Anzii, în America de Sud. În România: Carpații, cu vârful Moldoveanu, 2 544 m.
• Dealurile — forme de relief mai joase decât munții, în general între 300 și 800 m, cu culmi rotunjite și pante domoale.
• Podișurile — suprafețe întinse și aproape netede la partea superioară, situate la altitudini variate (de la câteva sute la câteva mii de metri). Cel mai înalt din lume: Podișul Tibet, supranumit „acoperișul lumii”.
• Câmpiile — cele mai joase și netede forme de relief, de regulă sub 300 m; sunt cele mai favorabile pentru agricultură și așezări. Cea mai întinsă câmpie a lumii: Câmpia Amazonului.
• Depresiunile — zone coborâte, înconjurate de ținuturi mai înalte (de dealuri sau de munți).

Capcana clasică: deosebirea dintre podiș și câmpie nu stă doar în netezime (ambele pot fi netede), ci în altitudine — podișul este mai înalt, iar râurile îl taie prin văi adânci.

Relieful fundului oceanic

Relieful nu se oprește la țărmul mării: și fundul oceanelor are forme de relief, adesea mai spectaculoase decât cele de pe uscat, doar că sunt ascunse sub apă.

Principalele forme de relief oceanic, de la țărm spre larg:

• Platforma continentală — prelungirea lină a continentului sub apă, până la circa 200 m adâncime; aici apa este mică, lumina pătrunde ușor, de aceea zona este bogată în viețuitoare și importantă pentru pescuit.
• Abruptul (povârnișul) continental — panta accentuată care coboară de la marginea platformei spre adâncuri.
• Câmpiile abisale — întinderi vaste și netede aflate la 4 000–6 000 m adâncime; ocupă cea mai mare parte a fundului oceanic.
• Dorsalele oceanice — lanțuri de munți submarini, lungi de mii de kilometri, formate acolo unde plăcile tectonice se îndepărtează și magma urcă și se solidifică. Cea mai cunoscută este Dorsala Medio-Atlantică.
• Fosele (gropile) abisale — cele mai adânci locuri ale oceanelor, șanțuri înguste formate acolo unde o placă tectonică coboară sub alta. Recordul planetei: Groapa Marianelor, în Oceanul Pacific, cu aproximativ 11 000 m adâncime — mai mult decât înălțimea Everestului.

Comparația care impresionează și fixează informația: dacă am așeza Everestul în Groapa Marianelor, vârful lui ar rămâne la peste 2 km sub apă.

Agenții externi și modelarea reliefului

Relieful este creat de agenții interni (mișcările plăcilor, vulcanismul), dar este apoi sculptat, transformat neîncetat de agenții externi: apa, gheața, vântul, viețuitoarele și omul.

Modelarea se face prin trei procese legate între ele:

• eroziunea — roaderea și desprinderea rocilor;
• transportul — deplasarea materialelor desprinse;
• acumularea (depunerea) — așezarea materialelor în zonele joase.

Principalii agenți externi și „operele” lor:

• Apele curgătoare — cel mai puternic agent extern; sapă văi și chei, iar la vărsare depun materiale formând delte.
• Apa mării (valurile) — rod țărmurile înalte, formând faleze, și depun nisip, formând plaje.
• Ghețarii — limbi de gheață care se deplasează lent și sapă văi glaciare în formă de U și circuri glaciare.
• Vântul — spulberă și transportă nisipul, construind dune în deșerturi și pe litoraluri.
• Apa care îngheață în crăpăturile rocilor — prin îngheț-dezgheț repetat sparge roca în bucăți (grohotișuri).
• Omul — un agent tot mai puternic: sapă cariere, tunele și canale, nivelează terenuri, construiește baraje.

De reținut pentru notă maximă: agenții interni construiesc marile forme de relief (munți, depresiuni), iar agenții externi le nivelează — rod înălțimile și umplu adânciturile. Relieful de azi este rezultatul luptei dintre cele două categorii de forțe.

Test — 6 întrebări ca la examen