Elevii explorează întrebările fundamentale despre ființă, realitate și existență.
Ontologia este ramura filosofiei care studiază ființa ca ființă, adică ceea ce este comun tuturor lucrurilor care există, indiferent ce anume sunt ele. Termenul vine din greacă: on, ontos înseamnă ființă, logos înseamnă discurs, teorie.
Aristotel numea această disciplină filosofie primă, pentru că toate celelalte științe studiază câte un domeniu particular al realității — corpurile, viețuitoarele, numerele — pe când ea studiază existența însăși. Numele de metafizică apare mai târziu, la editorii lui Aristotel, care au așezat aceste cărți după cele de fizică.
În limbaj curent, metafizică și ontologie sunt adesea folosite ca sinonime, dar la examen e util să știi nuanța: ontologia întreabă ce există și în ce moduri; metafizica e termenul mai larg, care include și întrebări despre cauzele ultime, despre Dumnezeu, despre suflet, despre libertate.
Întrebarea inaugurală a ontologiei, formulată de Leibniz, este: de ce există ceva mai degrabă decât nimic? Ea nu are răspuns experimental — niciun instrument nu o poate decide — și tocmai de aceea e o întrebare filosofică autentică.
O distincție esențială, pe care Heidegger o numește diferența ontologică: una este să vorbești despre ființare (un lucru anume care există: acest scaun, acest om) și alta este să vorbești despre ființă (faptul de a fi ca atare). Filosofia occidentală, spune el, a uitat această diferență și a tratat ființa ca pe încă un obiect printre obiecte.
Problemele centrale ale ontologiei: ce tipuri de entități există (lucruri materiale, minți, numere, valori), ce înseamnă a fi real, care este raportul dintre unu și multiplu, dintre permanență și schimbare.
Cea mai veche dispută a ontologiei opune permanența și schimbarea, prin doi gânditori care dau răspunsuri contrare.
Parmenide susține că ființa este, iar neființa nu este. Din această propoziție trage consecințe radicale: ființa este unică, eternă, imobilă, indivizibilă. Schimbarea ar însemna ca ceva să treacă din neființă în ființă, iar neființa nu există, deci nu poate fi punct de plecare pentru nimic. Concluzia: mișcarea și devenirea sunt iluzii ale simțurilor; numai rațiunea atinge adevărul.
Heraclit susține contrariul: totul curge (panta rhei). Nimic nu rămâne identic; realitatea este proces, iar stabilitatea e aparență. Imaginea lui devenită proverbială: nu te scalzi de două ori în același râu. Ordinea acestei curgeri nu e haos, ci e guvernată de logos, rațiunea universală, și se naște din tensiunea contrariilor — războiul, spune el, este tatăl tuturor lucrurilor.
Platon încearcă o sinteză prin teoria Ideilor (Formelor): există două planuri ale realității. Lumea sensibilă, cea a lucrurilor concrete, e în devenire perpetuă și îi corespunde opinia; lumea inteligibilă a Ideilor e eternă, imuabilă, perfectă, și îi corespunde cunoașterea. Lucrurile individuale participă la Idei și de aceea sunt ceea ce sunt. Frumusețea unui chip trece; Ideea de Frumos nu.
Aristotel îl critică pe Platon: nu e nevoie de o a doua lume. Formele sunt în lucruri, nu separate de ele. Schimbarea se explică prin act și potență: ghinda este stejar în potență, stejarul este ghinda trecută în act. Devenirea nu e trecere din neființă în ființă, ci actualizarea unei posibilități reale — răspunsul lui direct la Parmenide.
Substanța este ceea ce există prin sine, ceea ce stă la baza însușirilor și rămâne același în timp ce ele se schimbă. Atributul (sau accidentul, sau proprietatea) este ceea ce există în altceva, ceea ce nu poate sta singur: culoarea, greutatea, forma.
Aristotel numește substanța substanță primă atunci când e vorba de individul concret — acest om, acest cal — și rezervă termenul de substanță secundă pentru specii și genuri. Testul e simplu: substanța poate fi subiect al predicației, dar nu se predică despre altceva. Spunem „Socrate este palid”, nu „palidul este Socrate”.
În modernitate, definiția cea mai des citată e a lui Descartes: substanța este ceea ce există fără să aibă nevoie de altceva pentru a exista. De aici, dualismul lui: două substanțe create, res cogitans (substanța gânditoare, sufletul, al cărei atribut esențial este gândirea) și res extensa (substanța întinsă, corpul, al cărei atribut esențial este întinderea).
Spinoza observă că definiția lui Descartes e prea strictă pentru a permite două substanțe: dacă substanța nu depinde de nimic, atunci poate exista una singură, pe care o numește Deus sive Natura — Dumnezeu sau Natura. Gândirea și întinderea nu mai sunt substanțe, ci atribute ale unicei substanțe, iar lucrurile individuale sunt moduri. Poziția se numește monism sau panteism.
Leibniz merge în direcția opusă: există o infinitate de substanțe simple, numite monade, fiecare oglindind din punctul ei de vedere întregul univers, într-o armonie prestabilită.
Greșeala clasică: a lua atributul drept substanță. Rotundul, roșul, dulcele nu există niciodată singure, ci întotdeauna ca însușiri ale unui purtător.
Spațiul și timpul par cele mai evidente lucruri din lume, până când ești pus să le definești. Sfântul Augustin formulează dificultatea cu o precizie care se citează și azi: dacă nimeni nu-l întreabă ce este timpul, știe; dacă i se cere să explice, nu mai știe. Soluția lui: trecutul nu mai este, viitorul nu este încă, iar prezentul e fără durată — deci timpul are un mod de a fi legat de suflet, ca întindere a sufletului: memorie pentru trecut, atenție pentru prezent, așteptare pentru viitor.
În modernitate se înfruntă două concepții:
Kant schimbă complet terenul discuției. Spațiul și timpul nu sunt nici substanțe, nici relații între lucruri în sine, ci forme a priori ale sensibilității — structuri ale subiectului cunoscător prin care orice conținut ne este dat. Nu percepem lucrurile în spațiu și timp pentru că ele ar fi așa în sine, ci pentru că mintea noastră nu poate primi nimic altfel. De aceea propozițiile geometriei sunt universale și necesare, dar valabile numai pentru fenomene.
Atenție la nuanță: Kant nu spune că timpul e o iluzie sau o simplă părere subiectivă a fiecăruia. El e transcendental ideal, dar empiric real — obligatoriu și identic pentru orice subiect uman.
Distincția realitate–aparență traversează toată filosofia: ceea ce ni se arată nu coincide neapărat cu ceea ce este. Bățul scufundat pare frânt, Soarele pare că se rotește, iar în mitul peșterii prizonierii iau umbrele drept lucruri reale.
Întrebarea ontologică decisivă este ce fel de realitate există fundamental. Pozițiile clasice:
În epistemologie, distincției îi corespunde opoziția dintre realism — lucrurile există independent de faptul că sunt percepute — și fenomenalism, pentru care nu avem acces decât la aparențe.
Două precizări care aduc puncte. Prima: aparența nu este totuna cu iluzia. Aparența e modul în care realul se arată, iar acest mod poate fi corectat de rațiune; iluzia e o eroare de interpretare. A doua: nu confunda idealismul ontologic al lui Berkeley cu idealul din vorbirea comună; a fi idealist în sens filosofic nu înseamnă a fi visător, ci a susține că realitatea ultimă este de natură ideală.