Probleme ale cunoașterii

Elevii studiază natura, sursele și limitele cunoașterii umane din perspectivă filosofică.

Cunoaștere și opinie: de ce nu e totuna să crezi și să știi

Toată teoria cunoașterii pornește de la o distincție pe care Platon o face în dialogurile sale: între doxa (opinie) și episteme (cunoaștere propriu-zisă). Ambele sunt stări mentale în care afirmi ceva despre lume. Diferența nu e că opinia ar fi mereu falsă — o opinie poate fi adevărată din întâmplare. Diferența e că opinia adevărată nu e legată de motive, în timp ce cunoașterea este.

Exemplul standard: cineva ghicește corect că mâine plouă, dar o spune pentru că îl doare genunchiul. Afirmația lui e adevărată. Totuși nu spunem că știa — pentru că nu avea niciun temei bun. Îi lipsea justificarea.

De aici vine definiția clasică, numită definiția tripartită a cunoașterii: subiectul S știe că p dacă și numai dacă sunt îndeplinite simultan trei condiții:

• p este adevărată (condiția obiectivă) — nu poți ști ceva fals;
• S crede că p (condiția subiectivă) — nu poți ști ceva ce nu accepți;
• S este îndreptățit să creadă că p (condiția justificării) — are temeiuri, dovezi, argumente.

Cele trei condiții se cer împreună. La bacalaureat, o cerință tipică este să argumentezi de ce credința adevărată nu e suficientă pentru cunoaștere; răspunsul corect trece obligatoriu prin justificare.

Platon adaugă o distincție de nivel: opinia se ocupă de lucrurile schimbătoare și sensibile, cunoașterea de ceea ce este stabil și universal. Mitul peșterii ilustrează exact acest urcuș — de la umbre (opinie) la lumina Ideilor (cunoaștere). Nu confunda însă opinia cu minciuna: cel din peșteră nu minte, el crede sincer că umbrele sunt realitatea.

Sursele cunoașterii: raționalism și empirism

Întrebarea acestei secțiuni este: de unde vine conținutul cunoașterii noastre — din rațiune sau din simțuri? Cele două răspunsuri mari ale modernității sunt raționalismul și empirismul.

Raționalismul (Descartes, Spinoza, Leibniz) susține că sursa cunoașterii sigure este rațiunea, nu experiența. Argumentele lui:

• simțurile ne înșală (bățul frânt în apă, visul, halucinația), deci nu pot fi temelie sigură;
• matematica dă cunoștințe necesare și universale, iar experiența nu poate produce necesitate — oricâte triunghiuri ai măsura, nu obții certitudinea că suma unghiurilor este mereu aceeași;
• există idei înnăscute sau structuri raționale prezente în minte înainte de orice experiență.

Descartes construiește pe îndoiala metodică: se îndoiește de tot ce poate fi pus la îndoială, până ajunge la un punct care rezistă — cogito, ergo sum. Chiar dacă un geniu rău m-ar înșela în tot, în chiar clipa în care sunt înșelat, eu exist ca lucru care gândește.

Empirismul (Locke, Berkeley, Hume) susține contrariul: întreaga cunoaștere își are originea în experiență. Locke folosește imaginea minții ca tabula rasa, foaie nescrisă pe care experiența scrie. Nu există idei înnăscute; ideile complexe se compun din idei simple primite prin senzație și reflecție.

Hume duce empirismul până la capăt și lovește exact în ideea de cauzalitate: noi nu percepem niciodată legătura necesară dintre cauză și efect, ci doar succesiunea lor constantă. Ideea de necesitate cauzală este un obicei al minții, nu o descoperire în lucruri.

Confuzia clasică de evitat: raționalismul nu neagă faptul că folosim simțurile, iar empirismul nu neagă faptul că gândim. Disputa este despre sursa ultimă a temeiului, nu despre existența facultăților.

Cunoaștere comună și cunoaștere științifică

Cunoașterea comună (numită și cunoaștere de simț comun sau spontană) este cea pe care o dobândim trăind: știu că focul arde, că gheața e alunecoasă, că oamenii se supără când sunt ignorați. Nu e o cunoaștere disprețuitoare — funcționează și ne ține în viață. Are însă trăsături care o limitează:

• este spontană și neorganizată, nu urmează o metodă;
• este contextuală, legată de situații particulare;
• folosește limbajul obișnuit, cu termeni vagi;
• rareori își cercetează propriile temeiuri și acceptă ușor argumentul autorității sau al tradiției.

Cunoașterea științifică se deosebește prin patru caracteristici pe care e util să le știi ca listă:

• metodică — se obține prin proceduri controlate, repetabile de oricine;
• sistematică — enunțurile se organizează în teorii, nu stau răzlețe;
• obiectivă și intersubiectivă — rezultatele trebuie să poată fi verificate de alți cercetători;
• explicativă și predictivă — nu se mulțumește să constate că ceva se întâmplă, ci spune de ce și anticipează ce se va întâmpla.

Între cele două există continuitate, nu ruptură absolută: știința pleacă adesea de la observații comune, dar le corectează. Simțul comun spune că Soarele se învârte în jurul Pământului; astronomia arată că aparența e produsă de mișcarea observatorului.

Există și cunoașterea filosofică, distinctă de amândouă: nu se sprijină pe experiment, ci pe analiză conceptuală și argumentare, și pune întrebări pe care știința le presupune rezolvate (ce este adevărul, ce este existența, ce e o cauză). De aceea filosofia nu poate fi înlocuită de știință și nici nu concurează cu ea pe același teren.

Adevăr și justificare: teoriile adevărului

Adevărul este proprietatea unui enunț, nu a lucrurilor. Un pom nu e adevărat sau fals; propoziția „pomul este înflorit” este. Iată teoriile pe care programa le cere:

• Teoria corespondenței (Aristotel, Toma din Aquino, Tarski) — un enunț este adevărat dacă corespunde stării de fapt la care se referă. Formularea aristotelică: a spune despre ceea ce este că este, iar despre ceea ce nu este că nu este. E teoria cea mai apropiată de intuiția comună. Obiecția: nu putem ieși din reprezentările noastre ca să comparăm direct enunțul cu realitatea „goală”.
• Teoria coerenței — un enunț este adevărat dacă se integrează fără contradicție într-un sistem de enunțuri deja acceptate. Explică bine matematica și sistemele formale. Obiecția: un roman bine construit este perfect coerent, dar nu adevărat.
• Teoria pragmatistă (Peirce, James, Dewey) — este adevărat ceea ce se dovedește util, ce funcționează în practică, ce rezistă la verificare. Obiecția: utilul și adevăratul nu coincid; o credință falsă poate fi liniștitoare și deci utilă.

Alături de adevăr stă justificarea, adică temeiul pentru care accepți un enunț. Formele ei tipice: percepția, mărturia altora, raționamentul deductiv, inducția pe bază de cazuri, argumentul de autoritate (cel mai fragil dintre ele).

Atenție la o capcană de examen: adevărul și justificarea nu sunt același lucru. Poți avea justificare bună pentru un enunț fals (toți savanții epocii aveau temeiuri serioase pentru fizica lui Newton în forma ei absolută) și poți nimeri un adevăr fără nicio justificare. Tocmai de aceea definiția cunoașterii le cere pe amândouă, plus credința.

Limitele cunoașterii: scepticism, agnosticism, criticism

Poate mintea omenească să cunoască totul? Răspunsurile filosofice se așază pe o scară.

Scepticismul susține că nu putem obține certitudine. Sceptici antici precum Pyrrhon recomandau suspendarea judecății (epoche) pentru orice afirmație, pentru că oricărui argument i se poate opune unul de forță egală. Distinge două forme: scepticismul radical, care neagă orice posibilitate de cunoaștere, și scepticismul metodic, folosit de Descartes doar ca instrument pentru a ajunge la o certitudine. A doua formă nu e o poziție finală, ci o etapă — confuzia dintre ele e frecventă în lucrări.

Contraargumentul clasic împotriva scepticismului radical este autocontradicția performativă: cel care afirmă că nimic nu poate fi cunoscut pretinde totuși că știe măcar acest lucru.

Agnosticismul este mai moderat: nu neagă cunoașterea în general, ci susține că anumite chestiuni depășesc puterea rațiunii — de regulă existența lui Dumnezeu sau realitatea în sine.

Criticismul kantian oferă soluția care se cere cel mai des la bacalaureat. Kant distinge fenomenul (lucrul așa cum ne apare, filtrat prin formele sensibilității — spațiu și timp — și prin categoriile intelectului) de noumen sau lucrul în sine (realitatea independentă de subiect). Concluzia lui: putem cunoaște riguros fenomenele, dar noumenul rămâne inaccesibil cunoașterii teoretice. De aici formula lui celebră în spirit: intuițiile fără concepte sunt oarbe, conceptele fără intuiții sunt goale.

Kant nu este nici sceptic, nici dogmatic: el nu spune că nu putem cunoaște nimic, ci că putem cunoaște ceva, în limite precise. A-l prezenta ca sceptic este una dintre cele mai costisitoare greșeli la examen.

Test — 6 întrebări ca la examen