Logică și argumentare filosofică

Elevii aprofundează structura argumentelor și tehnicile de analiză critică specifice discursului filosofic.

Structura argumentului

Un argument este un ansamblu de enunțuri dintre care unele, premisele, sunt oferite drept temei pentru altul, concluzia. Fără această relație de susținere nu avem argument, ci doar o înșiruire de afirmații.

Cum recunoști componentele: indicatorii de premisă sunt „deoarece”, „întrucât”, „dat fiind că”, „pentru că”; indicatorii de concluzie sunt „deci”, „prin urmare”, „așadar”, „rezultă că”. Când lipsesc, întreabă-te: ce anume încearcă autorul să te convingă să accepți? Acela este concluzia.

Două cerințe practice, verificate la subiectul de analiză:

• Multe argumente din text sunt entimeme — raționamente cu o premisă subînțeleasă. „E cetățean român, deci are drept de vot” presupune tacit că toți cetățenii români majori au drept de vot. Reconstrucția argumentului înseamnă tocmai explicitarea premisei ascunse, iar acolo se ascund de obicei presupozițiile discutabile.
• Argumentarea nu se confundă cu explicația. Argumentul urmărește să stabilească faptul că ceva este adevărat, pentru un interlocutor care nu îl acceptă încă; explicația pornește de la un fapt deja acceptat și arată de ce s-a produs. „Geamul e spart pentru că a lovit mingea în el” este explicație; „geamul e spart, deci cineva a lovit ceva în el” este argument.

După tipul de legătură, argumentele sunt deductive (pretind că, dacă premisele sunt adevărate, concluzia este necesar adevărată) și nedeductive sau ampliative (inductive, prin analogie, abductive — concluzia este doar probabilă).

O precizare care cântărește la evaluare: un argument bun nu este același lucru cu un argument convingător. Puterea de persuasiune ține de psihologie și de retorică; corectitudinea logică ține de raportul dintre premise și concluzie. Un sofism poate convinge o sală întreagă și un argument riguros poate lăsa auditoriul rece.

Validitate și soliditate

Aceasta este distincția pe care se pierd cele mai multe puncte la examen și merită învățată cu exemplele ei.

Validitatea privește forma argumentului: un argument deductiv este valid dacă este imposibil ca premisele să fie adevărate și concluzia falsă. Validitatea nu spune nimic despre adevărul premiselor. Argumentul „Toate pisicile zboară; Rex este pisică; deci Rex zboară” este perfect valid și are premise false.

Invers: „Parisul e în Franța; deci apa fierbe la 100 de grade” are premisă adevărată și concluzie adevărată, dar este nevalid — nu există nicio legătură între ele.

Soliditatea cere două condiții simultan: argumentul să fie valid și toate premisele să fie adevărate. Un argument solid are întotdeauna concluzia adevărată. Formula de reținut: validitatea privește forma, soliditatea adaugă adevărul materiei.

De aici modul corect de a critica un argument. Ai exact două căi:

• contești o premisă (atac material);
• arăți că raționamentul e nevalid, adică se poate concepe o situație în care premisele sunt adevărate, iar concluzia falsă (atac formal).

A ataca persoana care susține argumentul nu este niciuna dintre ele.

Schemele deductive corecte, cerute frecvent:

• Modus ponens: dacă A atunci B; A; deci B.
• Modus tollens: dacă A atunci B; non-B; deci non-A.

Schemele incorecte, care le imită și care apar la aproape fiecare sesiune:

• Afirmarea consecventului: dacă A atunci B; B; deci A. („Dacă plouă, strada e udă; strada e udă; deci a plouat” — putea trece mașina de stropit.)
• Negarea antecedentului: dacă A atunci B; non-A; deci non-B. („Dacă plouă, strada e udă; nu plouă; deci strada nu e udă” — aceeași obiecție.)

În argumentele inductive nu se vorbește despre validitate, ci despre tărie: un argument inductiv este tare dacă premisele fac concluzia foarte probabilă. A spune despre o inducție că este „nevalidă” este o eroare de terminologie.

Sofisme formale și informale

Sofismul este un raționament greșit care are aparența corectitudinii. Când eroarea e neintenționată, se numește paralogism; când e folosită deliberat pentru a induce în eroare, sofism în sens propriu.

Erorile formale țin de structură — afirmarea consecventului, negarea antecedentului, mediul nedistribuit în silogism.

Erorile informale țin de conținut și de context. Cele care apar la examen:

• Ad hominem — se atacă persoana în locul argumentului („nu are dreptate, e un ipocrit”). Variantă: tu quoque („și tu faci la fel”) — chiar dacă e adevărat, nu infirmă teza.
• Argumentul autorității (ad verecundiam) — invocarea unei autorități în afara domeniului ei de competență. Atenție: invocarea unui expert în domeniu nu este un sofism, ci un temei legitim, deși nu decisiv.
• Ad populum — „toată lumea crede asta”. Numărul celor care cred nu garantează adevărul.
• Omul de paie — se deformează teza adversarului într-o versiune slabă, ușor de respins, iar apoi se combate versiunea deformată.
• Falsa dilemă — se prezintă doar două opțiuni acolo unde există și altele.
• Petiția de principiu (cerc vicios) — concluzia este presupusă în premise („manualul spune adevărul pentru că e scris de specialiști, iar ei sunt specialiști pentru că scriu manuale”).
• Panta alunecoasă — se susține că un prim pas duce inevitabil la un lanț de consecințe catastrofale, fără a arăta legăturile.
• Post hoc ergo propter hoc — din succesiunea temporală se conchide cauzalitatea.
• Ad ignorantiam — „nu s-a dovedit că e fals, deci e adevărat”.
• Echivocul — același termen este folosit cu două sensuri în același raționament („legile naturii au un legiuitor, pentru că orice lege are unul”).
• Generalizarea pripită — concluzie universală din cazuri puține sau neconcludente.
• Ignoratio elenchi — se demonstrează altceva decât ceea ce era în discuție.

O observație de metodă: a identifica un sofism în argumentul adversarului nu demonstrează că teza lui e falsă. Arată doar că argumentul respectiv nu o susține. A conchide contrariul este ea însăși o eroare, numită uneori sofismul sofismului.

Analiza conceptuală

Analiza conceptuală este metoda proprie filosofiei: clarificarea sensului unui concept prin descoperirea condițiilor de aplicare. Nu întreabă „ce cred oamenii despre dreptate”, ci „ce înseamnă a fi drept”.

Instrumentul principal este definiția. Structura clasică, aristotelică: gen proxim + diferență specifică — omul este animal (gen proxim) rațional (diferență specifică). Regulile definiției corecte, direct examinabile:

• să fie adecvată — nici prea largă, nici prea îngustă;
• să nu fie circulară — definitorul nu poate conține definitul („logica este știința gândirii logice”);
• să nu fie exprimată prin negație, dacă se poate face pozitiv;
• să fie clară, fără metafore („copilul este floarea vieții” nu e definiție).

Se distinge între condiții necesare și condiții suficiente — distincție care rezolvă multe subiecte. A fi patruped este necesar pentru a fi masă în sens uzual, dar nu suficient (și scaunul are patru picioare). A fi divizibil cu 4 este suficient pentru a fi divizibil cu 2, dar nu necesar (6 e divizibil cu 2 fără să fie cu 4). O definiție bună enunță condiții necesare și suficiente împreună.

Metoda de testare este contraexemplul: se propune o definiție, apoi se caută un caz care satisface definiția fără a fi un exemplu al conceptului, sau invers. Așa a fost pus la încercare, secole de-a rândul, conceptul de cunoaștere ca opinie adevărată întemeiată.

Un instrument înrudit este experimentul mental: un scenariu imaginar construit pentru a izola o intuiție — vaporul lui Tezeu pentru identitate, camera chinezească pentru înțelegere, vălul de ignoranță pentru dreptate. Obiecția standard: intuițiile despre cazuri bizare pot fi nesigure. Replica: și în știință folosim situații idealizate, care nu se întâlnesc niciodată pure.

Eroarea de evitat: a confunda definiția lexicală (cum se folosește efectiv cuvântul, atestat de dicționar), definiția stipulativă (convenția pe care o propun pentru discuția de față) și definiția persuasivă (o definiție care strecoară o evaluare: „patriotismul este iubirea oarbă de țară”). Ultima nu clarifică, ci argumentează pe ascuns.

Dialog filosofic și contraargumentare

Modelul dialogului filosofic rămâne cel socratic, cu două componente:

• ironia — Socrate se declară neștiutor și îl determină pe interlocutor să își expună teza, apoi îi arată, prin întrebări succesive, contradicțiile în care cade; rezultatul e aporia, recunoașterea propriei neștiințe, punctul de plecare al oricărei cercetări serioase;
• maieutica — „moșirea” ideilor: prin întrebări bine alese, interlocutorul ajunge singur la o formulare mai bună.

Dialogul filosofic se deosebește de dezbaterea competitivă: scopul nu este să câștigi, ci ca teza mai bine întemeiată să iasă la iveală, indiferent cine a susținut-o. De aici obligații de metodă: să reconstrui poziția adversarului în forma ei cea mai tare înainte de a o critica — opusul omului de paie, procedeu numit uneori principiul carității interpretative.

Tipuri de contraargument, în ordinea forței:

• negarea unei premise, cu temei;
• arătarea nevalidității raționamentului;
• contraexemplul — un singur caz care satisface premisele și infirmă concluzia universală;
• reducerea la absurd — se acceptă provizoriu teza adversarului și se derivă din ea o consecință inacceptabilă sau contradictorie;
• răsturnarea sarcinii probei — cine afirmă trebuie să dovedească; nu revine celui care contestă să demonstreze negativul.

În discursul filosofic contează și onestitatea intelectuală: să enunți obiecțiile cele mai puternice la propria poziție, să distingi între ce demonstrezi și ce doar sugerezi, să accepți concluzia care rezultă chiar dacă nu îți convine.

Două capcane finale. Prima: a avea ultimul cuvânt nu înseamnă a avea dreptate — încheierea unei dispute prin epuizarea adversarului nu este un argument. A doua: din faptul că o problemă filosofică rămâne deschisă nu urmează că orice poziție e la fel de bună. Faptul că nu avem un răspuns definitiv la întrebarea despre dreptate nu face echivalente teoria lui Rawls și afirmația că dreptatea e ce hotărăște cel mai puternic — una este argumentată, cealaltă doar enunțată.

Test — 6 întrebări ca la examen