Filosofia culturii și a valorilor

Elevii analizează conceptul de cultură, valoare și sens în existența umană.

Cultură și civilizație

Cultura este ansamblul creațiilor spirituale prin care omul depășește condiția pur naturală: limbă, credințe, valori, artă, știință, obiceiuri. Ea nu se moștenește biologic, ci se transmite prin învățare — de aceea un copil crescut în afara oricărei comunități umane nu dezvoltă spontan o cultură.

Raportul cu civilizația este subiect clasic, iar manualele reținute la examen prezintă două lecturi:

• Lectura distinctivă (tradiția germană, Spengler, preluată de Blaga): cultura vizează valorile spirituale — sensul, ideile, creația simbolică; civilizația vizează mijloacele materiale de existență — tehnica, confortul, organizarea. La Spengler, civilizația e faza de îmbătrânire și epuizare a unei culturi.
• Lectura cumulativă (tradiția anglo-saxonă): civilizația este ansamblul realizărilor materiale și spirituale ale unei societăți, iar cultura e componenta ei simbolică. Cele două nu se opun, ci se includ.

De reținut că progresul lor nu este paralel: mijloacele tehnice pot avansa rapid într-o societate în care valorile spirituale stagnează sau regresează. Aceasta este observația de fond a criticilor culturii moderne.

Tipologii utile:

• cultura materială (obiecte, tehnici) și cultura spirituală (idei, valori, simboluri);
• cultura majoră (savantă) și cultura minoră (populară, folclorică) — la Lucian Blaga, cultura minoră nu e inferioară, ci exprimă aceeași matrice stilistică într-un registru al copilăriei creatoare;
• cultura de masă, produsă industrial și difuzată prin mijloace de comunicare, criticată pentru standardizare și pentru transformarea operei în marfă.

În concepția lui Blaga, omul trăiește într-un orizont al misterului pe care caută să îl reveleze; creația culturală este tocmai această încercare, iar amprenta ei este dată de matricea stilistică — un set de categorii abisale, inconștiente, care modelează toate produsele unei culturi.

Eroarea frecventă: a echivala cultura cu erudiția individuală. În sens filosofic și antropologic, cultura nu este cantitatea de lecturi a unei persoane, ci modul de viață simbolic al unei comunități — iar în acest sens nu există comunitate umană lipsită de cultură.

Teoria valorilor

Axiologia este disciplina filosofică a valorilor. Valoarea este acea însușire prin care un obiect, o acțiune sau o stare devine dezirabilă pentru o conștiință — nu o proprietate fizică, precum greutatea, ci una care apare în relația dintre subiect și obiect.

Caracteristicile valorii, cerute la subiectul II:

• polaritatea — orice valoare are un contrar (bine/rău, frumos/urât, adevăr/fals, drept/nedrept);
• ierarhizarea — valorile se ordonează, nu stau pe același plan;
• caracterul relațional — presupun un subiect care valorizează;
• istoricitatea — ierarhiile se schimbă în timp, fără ca valorile înseși să dispară.

Clasificarea uzuală: valori materiale (utilul, economicul), vitale (sănătatea, viața), spirituale — împărțite în teoretice (adevărul), estetice (frumosul), morale (binele), juridice (dreptatea), religioase (sacrul).

Marea dispută axiologică se poartă între:

• Obiectivismul valoric — valorile există independent de aprecierea noastră; le descoperim, nu le inventăm. Argument: dacă valoarea ar depinde doar de preferință, nu am putea spune că cineva se înșală apreciind un lucru — or, spunem asta în mod curent.
• Subiectivismul valoric — valoarea este conferită de subiect; un obiect e valoros pentru că e dorit, nu dorit pentru că e valoros.

Se adaugă distincții operaționale:

• valoare intrinsecă (bună în sine — fericirea, demnitatea) și valoare instrumentală (bună ca mijloc — banii, un medicament). Confuzia dintre ele este miezul multor critici culturale: a trata banii ca valoare intrinsecă înseamnă a transforma un mijloc în scop.
• judecata de fapt (descrie) și judecata de valoare (evaluează). A trece direct de la ce este la ce trebuie să fie este eroarea semnalată de Hume.

Atenție: din istoricitatea ierarhiilor de valori nu decurge că valorile ar fi arbitrare. Faptul că societăți diferite au prețuit lucruri diferite nu dovedește că toate prețuirile sunt la fel de îndreptățite.

Relativism cultural, etnocentrism, multiculturalism

Etnocentrismul este atitudinea de a judeca alte culturi exclusiv după criteriile propriei culturi, considerată implicit normă. El generează prejudecăți și, în forme extreme, xenofobie și rasism.

Relativismul cultural se naște ca reacție la etnocentrism: fiecare cultură trebuie înțeleasă din interior, prin propriile ei criterii, nu măsurată cu unitatea de măsură a alteia. În versiunea lui metodologică, relativismul e o regulă de cercetare rezonabilă: suspendă judecata pentru a putea înțelege. În versiunea lui normativă, susține că nu există criterii transculturale de evaluare — și aici încep dificultățile.

Obiecțiile pe care le cere examenul:

• Autocontradicția: dacă niciun criteriu nu depășește granițele unei culturi, atunci nici principiul toleranței nu poate fi cerut universal; relativistul îl invocă totuși universal.
• Imposibilitatea criticii: relativistul consecvent nu poate condamna sclavia, mutilarea sau persecuția, ci doar constata că altă cultură judecă altfel. Nu poate critica nici propria cultură, întrucât criteriile ei sunt, prin ipoteză, valide în interiorul ei.
• Culturile nu sunt blocuri omogene: în interiorul fiecăreia există dispute, reformatori, disidenți — deci nu există un singur „punct de vedere al culturii”.

Universalismul afirmă existența unor valori valabile pentru toți oamenii, temei al drepturilor omului. Riscul lui: să impună drept universal ceea ce e particular.

Pozițiile intermediare sunt cele mai apărabile în eseu: pluralismul valoric admite mai multe moduri legitime de viață, fără a renunța la un nucleu minimal de exigențe comune (interdicția cruzimii gratuite, respectul demnității). Interculturalismul merge dincolo de multiculturalism: acesta din urmă cere coexistența grupurilor culturale, riscând juxtapunerea unor comunități paralele, în timp ce interculturalismul cere dialogul și transformarea reciprocă.

Distincția care aduce puncte: a înțelege o practică nu înseamnă a o aproba. Antropologul care explică sensul unui obicei în interiorul sistemului său de credințe nu se pronunță prin aceasta asupra legitimității lui morale.

Sens și absurd în existența umană

Întrebarea „care e sensul vieții?” poate însemna trei lucruri diferite, iar amestecarea lor face răspunsurile confuze: sensul ca scop (către ce tinde viața), sensul ca valoare (ce anume o face să merite trăită), sensul ca semnificație (ce înțeles are ea într-un ansamblu mai larg).

Răspunsurile clasice:

• Sensul dat din exterior — de o ordine divină, de natură sau de istorie. Viața are un sens pentru că se înscrie într-un plan.
• Sensul construit de om — nu există sens preexistent; îl creăm prin proiectele și angajamentele noastre.
• Negarea sensului (nihilismul) — existența nu are niciun sens; problema e ce urmează din această constatare.

Existențialismul oferă versiunea cea mai examinată. Jean-Paul Sartre: la om, existența precede esența — spre deosebire de un obiect fabricat, care are un plan înainte de a fi, omul există mai întâi și abia apoi se definește prin ceea ce face. Consecința este libertatea totală și, odată cu ea, responsabilitatea integrală, sursă de angoasă. Fuga în determinări prefabricate („așa e firea mea”, „așa cere rolul meu”) este rea-credință.

Albert Camus pornește de la absurd, pe care îl definește precis: absurdul nu se află nici în om, nici în lume, ci în confruntarea dintre nevoia umană de sens și tăcerea lumii. Din absurd nu decurge sinuciderea, ci revolta: să trăiești lucid, fără resemnare și fără iluzii consolatoare. Mitul lui Sisif — condamnat să urce veșnic un bolovan care recade — devine imaginea condiției umane; concluzia lui Camus, provocatoare și des citată greșit, este că trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit, întrucât conștiința lucidă a destinului îl face stăpân peste el.

Viktor Frankl susține, dintr-o altă direcție, că sensul nu se inventează arbitrar, ci se descoperă în fiecare situație — prin creație, prin trăire și prin atitudinea adoptată față de o suferință inevitabilă.

Două erori de evitat. Prima: absurdul nu înseamnă la Camus „lipsit de logică”, ci raportul de neconciliat dintre așteptare și răspuns. A doua: teza existențialistă nu spune că omul nu are nicio determinare, ci că determinările nu îi fixează dinainte esența — Sartre vorbește despre situație, adică despre condițiile în care libertatea se exercită, nu despre o libertate fără context.

Estetică și valoare artistică

Estetica studiază frumosul și arta. Frumosul poate fi natural sau artistic, iar între ele există o diferență de statut: frumusețea unui peisaj este dată, cea a unei opere este creată și poartă o intenție.

Categoriile estetice de reținut: frumosul, sublimul (ceea ce depășește măsura noastră și stârnește admirație amestecată cu teamă), tragicul (conflictul insolubil dus până la capăt), comicul, grotescul, urâtul — care, ca și în cazul unui portret realist al degradării, poate deveni sursă de valoare artistică. Aici se află una dintre cele mai frecvente confuzii: frumosul artistic nu se confundă cu plăcutul, iar o operă poate fi tulburătoare, dură sau respingătoare tematic și totuși valoroasă estetic.

Teoriile artei, în ordinea istorică:

• Mimetică (Platon, Aristotel) — arta imită realitatea. La Platon, imitația este de rangul al treilea față de Idee, de unde suspiciunea față de poeți; la Aristotel, imitația e sursă de cunoaștere și de catharsis — purificarea pasiunilor prin trăirea lor mediată.
• Expresivă (romantism) — arta exprimă trăirile interioare ale creatorului.
• Formalistă — valoarea stă în forma și organizarea internă a operei, nu în subiectul tratat.
• Instituțională — este artă ceea ce lumea artei (instituții, critici, public competent) recunoaște ca atare; teorie propusă pentru a explica arta contemporană, unde criteriile tradiționale nu mai funcționează.

Judecata de gust, analizată de Kant, are patru trăsături care se cer enumerate: este dezinteresată (nu urmărește posesia sau utilitatea obiectului), universală fără concept (pretinde acordul tuturor, dar nu se poate demonstra printr-o regulă), vizează o finalitate fără scop (obiectul pare organizat cu rost, fără a servi un scop exterior) și are o necesitate exemplară.

De aici problema centrală: dacă gusturile nu se discută, cum putem spune că o operă e mai valoroasă decât alta? Răspunsul filosofic obișnuit distinge preferința (mie îmi place) de judecata de valoare (aceasta este o operă reușită), care poate fi argumentată prin referire la coerență, originalitate, complexitate, forță expresivă și dialog cu tradiția.

Două precizări finale: kitsch-ul nu este pur și simplu artă proastă, ci imitație a efectului artistic, care oferă emoție gata preparată, fără efort de receptare. Iar valoarea artistică nu se confundă cu succesul comercial — cele două se pot suprapune, dar sunt criterii independente, iar identificarea lor golește judecata estetică de conținut.

Test — 6 întrebări ca la examen