Introducere în economie

Elevii înțeleg obiectul de studiu al economiei, nevoile și resursele, precum și principiile economice fundamentale.

Nevoile umane și resursele economice

Economia pornește de la o observație simplă și incomodă: nevoile oamenilor sunt nelimitate, iar resursele cu care pot fi satisfăcute sunt limitate. Din această tensiune se naște tot ce studiezi anul acesta.

Nevoia este starea de disconfort resimțită de om atunci când îi lipsește ceva necesar existenței și dezvoltării sale. Clasificările cerute la examen:

• după natura lor: nevoi fiziologice (hrană, apă, adăpost), nevoi sociale (comunicare, apartenență la grup), nevoi spirituale (educație, cultură, credință);
• după subiectul purtător: individuale și colective (ale familiei, comunității, societății);
• după gradul de complexitate: nevoi de bază și nevoi superioare, care apar abia după ce primele sunt acoperite.

Trăsăturile nevoilor sunt punctate frecvent la subiectul de sinteză. Nevoile sunt nelimitate ca număr (apar mereu altele noi, pe măsură ce societatea evoluează), dar limitate ca volum pentru fiecare nevoie în parte — a treia felie de pâine îți face vizibil mai puțină plăcere decât prima. Mai sunt concurente (una poate fi înlocuită cu alta), complementare (se satisfac împreună) și regenerabile (reapar după satisfacere).

Resursele sunt totalitatea elementelor atrase în producție: resurse naturale, umane, materiale (de capital), financiare și informaționale. Ele se împart în regenerabile și neregenerabile, însă atenție: chiar și cele regenerabile sunt limitate la un moment dat, pentru că refacerea lor cere timp.

Raritatea și alegerea economică

Raritatea nu înseamnă că un bun există în cantitate mică în sens absolut, ci că este insuficient în raport cu nevoile care s-ar putea satisface cu el. Este o relație, nu o proprietate fizică. Apa este abundentă pe planetă, dar apa potabilă livrată la robinet într-un oraș este rară, pentru că nevoia de ea depășește cantitatea disponibilă la un preț zero.

Raritatea are trei consecințe pe care trebuie să le poți formula singur:

• obligă la alegere — nu poți face totul, trebuie să selectezi;
• impune ierarhizarea nevoilor — alegi întâi ce este mai urgent sau mai valoros pentru tine;
• face ca orice alegere să aibă un cost, exprimat prin ceea ce renunți.

Din raritate decurg cele trei întrebări fundamentale la care răspunde orice sistem economic: CE să se producă, CUM să se producă (cu ce tehnologie și ce combinație de factori) și PENTRU CINE se produce (cum se distribuie rezultatul). Economia de piață răspunde prin mecanismul prețurilor, economia de comandă prin decizia administrativă centralizată, iar economia mixtă combină cele două.

Instrumentul grafic care arată raritatea este frontiera posibilităților de producție (FPP): curba tuturor combinațiilor maxime de două bunuri pe care le poate obține o economie cu resursele și tehnologia date. Un punct pe curbă înseamnă utilizare completă și eficientă a resurselor; un punct în interior semnalează resurse neutilizate sau prost folosite (de exemplu șomaj); un punct în exteriorul curbei este imposibil de atins în prezent — devine accesibil doar prin creșterea resurselor sau prin progres tehnic, adică prin deplasarea curbei spre dreapta.

Costul de oportunitate

Costul de oportunitate este valoarea celei mai bune alternative sacrificate atunci când faci o alegere. Este conceptul cel mai des greșit din întreaga materie, așa că fixează formularea exact: cea mai bună alternativă la care renunți, nu suma tuturor alternativelor și nu banii cheltuiți.

Exemplu de tip bacalaureat: ai 3 ore libere și poți fie să lucrezi și să câștigi 90 de lei, fie să înveți pentru un test, fie să te uiți la un film. Dacă alegi să înveți, costul de oportunitate este doar varianta pe care o prețuiai cel mai mult dintre cele rămase — să zicem cele 90 de lei — nu 90 de lei plus filmul.

De reținut și distincția dintre tipurile de cost:

• costul explicit (contabil) — plăți efective către terți: materii prime, salarii, chirii, utilități;
• costul implicit — resurse proprii folosite în afacere, care nu se plătesc, dar ar fi putut aduce venit în altă parte (munca proprietarului, propriul spațiu, capitalul propriu);
• costul economic = costul explicit + costul implicit; el conține deja costul de oportunitate.

De aici rezultă diferența dintre profitul contabil (venit total minus costuri explicite) și profitul economic (venit total minus costuri explicite și implicite). Profitul economic este întotdeauna mai mic sau egal cu cel contabil, iar un profit economic nul înseamnă că afacerea aduce exact cât cea mai bună alternativă — nu că merge prost.

Pe frontiera posibilităților de producție, costul de oportunitate se citește ca panta curbei: cât din bunul A trebuie sacrificat pentru o unitate în plus din bunul B. Faptul că FPP este concavă exprimă costuri de oportunitate crescătoare — resursele nu sunt perfect adaptabile de la o utilizare la alta.

Bunuri economice, bunuri libere și servicii

Bunul este orice element care satisface o nevoie. Împărțirea de bază, cerută la definiții:

• bunuri libere — există în cantități practic nelimitate în raport cu nevoile, nu presupun efort de producție și nu au preț (aerul atmosferic, lumina solară);
• bunuri economice — sunt rare, se obțin prin activitate economică, au cost și, în consecință, preț.

Atenție la nuanță: același element poate trece dintr-o categorie în alta. Aerul este bun liber, dar aerul comprimat dintr-o butelie de scafandru este bun economic, pentru că a fost nevoie de muncă și capital ca să fie obținut.

Bunurile economice se clasifică mai departe:

• după destinație: bunuri de consum (satisfac direct nevoia) și bunuri de capital / de producție (servesc la producerea altor bunuri — utilaje, hale);
• după durata utilizării: durabile (automobil), nedurabile (alimente);
• după relația dintre ele: substituibile (unt și margarină) și complementare (imprimantă și cartuș);
• după formă: bunuri materiale (au corporalitate) și servicii.

Serviciul este o activitate utilă care satisface o nevoie fără să se materializeze într-un obiect. Trăsăturile lui, frecvent cerute: este intangibil, nestocabil, iar producția și consumul sunt de regulă simultane (consultația medicală, ora de meditații, transportul). Distincția materiale versus servicii nu ține de importanță — în economiile dezvoltate serviciile dau cea mai mare parte din PIB.

Principii economice de bază și agenții economici

Analiza economică se sprijină pe câteva principii pe care le vei folosi în toate capitolele următoare.

Raționalitatea economică: agentul economic urmărește obținerea unui efect maxim cu un efort dat sau a unui efect dat cu efort minim. Nu înseamnă că oamenii nu greșesc, ci că deciziile se explică prin raportul avantaj–cost.

Gândirea la marginal: deciziile reale nu sunt de tipul totul sau nimic, ci se iau la marjă — încă o unitate produsă, încă o oră de învățat. Regula este: continui atât timp cât câștigul marginal depășește costul marginal.

Stimulentele contează: oamenii răspund la modificarea raportului dintre câștig și cost. O taxă mai mare pe un produs îi descurajează consumul; o subvenție îi încurajează producția.

Schimbul este reciproc avantajos: într-o tranzacție liberă ambele părți câștigă, pentru că fiecare valorizează mai mult ceea ce primește decât ceea ce dă. Nu este un joc cu sumă nulă.

Eficiența este raportul dintre efectele obținute și eforturile depuse; se poate exprima ca efect pe unitate de efort (productivitate) sau efort pe unitate de efect (cost unitar).

Agenții economici sunt participanții la viața economică, grupați după funcția principală: menajele (gospodăriile) — consumă și oferă factori de producție; firmele (întreprinderile) — produc bunuri și servicii pentru vânzare; statul (administrațiile publice) — produce servicii nemarfare și redistribuie venituri; instituțiile financiar-bancare — intermediază resursele bănești; restul lumii (străinătatea) — partenerii externi. Între ei circulă, în sens invers unul față de celălalt, fluxul real (bunuri, servicii, factori) și fluxul monetar (plăți).

Test — 6 întrebări ca la examen