Sistemul osteo-articular

Alcătuirea scheletului uman, tipurile de oase și articulații, rolul lor în susținere și mișcare.

Structura și compoziția osului

Osul este un organ dur, format din țesut osos — un țesut conjunctiv a cărui substanță fundamentală conține oseina (componenta organică) impregnată cu săruri minerale de calciu și fosfor (componenta anorganică). Combinația explică proprietățile osului: componenta organică dă elasticitate, cea minerală dă duritate — corelație cerută constant la examen.

Un os lung are:

• diafiza – corpul osului, format din os compact dispus în jurul canalului medular, care conține măduvă galbenă la adult;
• epifizele – extremitățile, formate din os spongios cu areole care conțin măduvă roșie (hematogenă — aici se formează celulele sângelui);
• cartilajele de creștere (metafizare) – între diafiză și epifize, la copil și adolescent; pe seama lor osul crește în lungime.

La exterior, osul este acoperit de periost, o membrană conjunctivă vascularizată, cu rol în creșterea în grosime a osului și în repararea fracturilor (formarea calusului). Suprafețele articulare nu au periost — sunt acoperite de cartilaj hialin.

Osul compact este organizat în osteoane (sisteme haversiene): lamele osoase concentrice în jurul unui canal Havers, prin care trec vase și nervi. Celulele osoase mature, osteocitele, stau în cavități numite osteoplaste; osteoblastele construiesc os nou, iar osteoclastele îl distrug — echilibrul lor asigură remodelarea continuă a scheletului.

Clasificarea oaselor și rolurile scheletului

Scheletul uman are în jur de 206 oase și îndeplinește mai multe roluri: susținerea corpului, protecția organelor vitale (cutia craniană protejează encefalul, coloana — măduva spinării, cutia toracică — inima și plămânii), pârghii în mișcare (mușchii trag de oase), depozit de calciu și fosfor și hematopoieza (măduva roșie din osul spongios produce celulele sângelui).

După formă, oasele sunt:

• lungi – predomină lungimea; au diafiză și epifize: femur, tibie, fibulă, humerus, radius, ulnă;
• late – predomină lățimea și grosimea mică: oasele bolții craniene (parietal, frontal, occipital), scapula, sternul, coxalul;
• scurte – cele trei dimensiuni aproximativ egale: carpienele și tarsienele, vertebrele;
• forme particulare: oase pneumatice (conțin cavități cu aer — etmoidul, sfenoidul, maxilarul) și oase sesamoide (dezvoltate în tendoane — rotula/patela, cel mai mare os sesamoid).

Grila clasică amestecă exemplele: carpienele și tarsienele sunt oase scurte, nu late; scapula și coxalul sunt late, nu lungi; iar rotula nu aparține niciunei categorii obișnuite — este sesamoidă.

De reținut și corelația structură–rol: unde e nevoie de rezistență la încovoiere, găsim os compact (diafize); unde e nevoie de rezistență la presiune cu greutate mică, găsim os spongios cu areole orientate pe direcțiile de solicitare (epifize, corpuri vertebrale).

Scheletul capului, trunchiului și membrelor

Scheletul capului cuprinde neurocraniul (cutia craniană, 8 oase: frontal, occipital, etmoid, sfenoid — neperechi; parietale și temporale — perechi) și viscerocraniul (oasele feței, 14 oase, între care mandibula — singurul os mobil al craniului și vomerul).

Coloana vertebrală are 33–34 de vertebre în cinci regiuni: cervicală (7) — prima este atlasul, a doua axisul; toracală (12), pe care se prind coastele; lombară (5), cu vertebre masive; sacrală (5 vertebre sudate în sacrum) și coccigiană (4–5, sudate în coccis). Coloana prezintă curburi fiziologice: lordoze (cervicală, lombară, cu convexitatea anterior) și cifoze (toracală, sacrală, cu convexitatea posterior) — ele amortizează șocurile.

Cutia toracică: sternul (anterior), 12 perechi de coaste și vertebrele toracale (posterior). Coastele 1–7 sunt adevărate (ajung direct la stern prin cartilaj propriu), 8–10 sunt false (se prind de cartilajul coastei a 7-a), 11–12 sunt flotante (nu ajung la stern) — clasificare foarte des cerută.

Membrul superior: centura scapulară (claviculă + scapulă) și membrul liber — humerus (braț), radius și ulnă (antebraț), 8 carpiene, 5 metacarpiene, 14 falange (mâna).

Membrul inferior: centura pelviană (oasele coxale, care împreună cu sacrumul formează bazinul) și membrul liber — femur (coapsă; cel mai lung os al corpului), rotulă, tibie și fibulă (gambă), 7 tarsiene (inclusiv calcaneul), 5 metatarsiene, 14 falange. Confuzie frecventă: 8 carpiene la mână, dar numai 7 tarsiene la picior.

Articulațiile

Articulația este ansamblul elementelor prin care două sau mai multe oase se leagă între ele. După gradul de mobilitate, articulațiile sunt de trei feluri:

• Sinartroze – articulații fixe, fără cavitate articulară; oasele sunt unite prin țesut fibros sau cartilaginos. Exemplul clasic: suturile craniene.
• Amfiartroze – articulații semimobile, cu mișcări de amplitudine mică; exemplu: articulațiile dintre corpurile vertebrale, prin discurile intervertebrale de cartilaj fibros.
• Diartroze (articulații sinoviale) – articulații mobile, cele mai numeroase și mai complexe: umărul, șoldul, genunchiul, cotul.

O diartroză cuprinde: suprafețe articulare acoperite cu cartilaj hialin (neted, reduce frecarea), capsula articulară întărită de ligamente, membrana sinovială care secretă lichidul sinovial (lubrifiant și nutritiv pentru cartilaj) și, în unele articulații, meniscuri de cartilaj fibros (la genunchi), care măresc concordanța suprafețelor.

Două capcane de punctaj: cartilajul articular este hialin, dar meniscurile și discurile intervertebrale sunt cartilaj fibros; și ligamentele leagă os de os, în timp ce tendoanele leagă mușchi de os — confuzia ligament–tendon apare în fiecare sesiune.

Principalele mișcări permise de diartroze: flexie–extensie, abducție–adducție, rotație, circumducție, pronație–supinație (la antebraț).

Creșterea și remodelarea osoasă

Osul crește pe două căi, iar separarea lor este o grilă sigură:

• în lungime – pe seama cartilajelor de creștere (metafizare), prin osificare de tip encondral; când cartilajele se osifică complet (în jurul vârstei de 20–25 de ani), creșterea în înălțime încetează definitiv;
• în grosime – pe seama periostului, prin activitatea osteoblastelor din stratul său intern.

Creșterea și mineralizarea osului sunt controlate hormonal și vitaminic:

• hormonul somatotrop (STH) hipofizar stimulează creșterea; hipersecreția înainte de pubertate dă gigantism, după închiderea cartilajelor — acromegalie; hiposecreția la copil — nanism hipofizar;
• hormonii tiroidieni sunt necesari creșterii și maturării scheletului;
• parathormonul crește calcemia mobilizând calciul din os, iar calcitonina o scade, favorizând depunerea lui în os — cei doi lucrează antagonic;
• vitamina D permite absorbția intestinală a calciului; carența ei la copil produce rahitism (oase moi, deformate), iar la adult osteomalacie;
• hormonii sexuali accelerează osificarea cartilajelor de creștere la pubertate.

Osul este un țesut viu, remodelat toată viața: osteoclastele resorb osul vechi, osteoblastele depun os nou. Solicitarea mecanică (mișcarea, sportul) stimulează depunerea de os; imobilizarea prelungită duce la pierdere de masă osoasă.

Afecțiuni ale sistemului osteo-articular

Deformările coloanei vertebrale apar frecvent la vârsta școlară, prin poziții vicioase și ghiozdane purtate incorect:

• scolioza – curbare în plan frontal (deviație laterală, în forma literei S);
• cifoza – accentuarea curburii toracale (spate cocoșat);
• lordoza – accentuarea curburii lombare.

Capcana: cifoza și lordoza există și ca curburi fiziologice normale — patologică este doar accentuarea lor; scolioza, în schimb, este întotdeauna patologică.

Fracturile sunt întreruperi ale continuității osului: închise (pielea intactă) sau deschise (osul străpunge pielea — risc mare de infecție). Vindecarea se face prin formarea calusului, la care contribuie periostul. Primul ajutor: imobilizarea segmentului în poziția găsită, fără tentative de a îndrepta osul.

Entorsa este întinderea sau ruperea ligamentelor fără deplasarea oaselor din articulație; luxația presupune deplasarea capetelor osoase din articulație, cu lezarea capsulei — diferența entorsă–luxație este întrebare standard.

Osteoporoza — scăderea masei osoase, cu risc crescut de fracturi; frecventă la femei după menopauză (scăderea estrogenilor). Rahitismul — mineralizare deficitară la copil, prin carența vitaminei D. Artrozele — degenerarea cartilajului articular la vârstnici; artritele — inflamații articulare (durere, tumefiere, căldură locală).

Prevenție: alimentație cu aport de calciu și vitamina D, expunere moderată la soare, exercițiu fizic regulat, poziție corectă la birou.

Test — 6 întrebări ca la examen

Grile de admitere UMF — 5