Sistemul excretor

Structura și funcționarea rinichilor, formarea urinei și rolul excreției în menținerea homeostaziei.

Rinichiul și nefronul

Rinichii — două organe de ~150 g, retroperitoneale, în regiunea lombară; dreptul e puțin mai jos decât stângul (ficatul îl împinge). Pe secțiune se văd:

• corticala (la exterior) – conține corpusculii renali;
• medulara (la interior) – organizată în piramide Malpighi, cu vârfurile (papilele) deschise spre calice → bazinet (pelvis renal) → ureter.

Căile urinare, în ordine: rinichi → uretere → vezica urinară → uretră.

Nefronul — unitatea structurală și funcțională a rinichiului (~1 milion per rinichi). Componentele, în ordinea parcursă de lichid:

1. Corpusculul renal = glomerulul (ghem de capilare între o arteriolă aferentă și una eferentă) + capsula Bowman (cupa care îl îmbracă); 2. Tubul contort proximal (TCP); 3. Ansa Henle (ramură descendentă și ascendentă, coboară în medulară); 4. Tubul contort distal (TCD); 5. Tubul colector (comun mai multor nefroni; se varsă în papilă).

Particularitate de reținut: glomerulul stă între două arteriole — nu arteriolă și venulă — aranjament unic care menține presiunea mare necesară filtrării.

Filtrarea glomerulară

Prima etapă a formării urinei: filtrarea — trecerea pasivă a plasmei din glomerul în capsula Bowman, prin membrana filtrantă, sub presiunea hidrostatică a sângelui (~55 mmHg, contracarată parțial de presiunea coloid-osmotică și de cea capsulară; presiunea efectivă de filtrare ≈ 10 mmHg).

Ce TRECE prin filtru: apă, glucoză, aminoacizi, uree, acid uric, creatinină, electroliți — tot ce e mic.

Ce NU trece în mod normal: proteinele plasmatice și celulele sanguine. Prezența lor în urină (proteinurie, hematurie) = semn de leziune glomerulară — item clinic frecvent.

Rezultatul: urina primară (filtratul glomerular) — practic plasmă deproteinizată, această formulare exactă fiind cerută la examen.

Cantitatea e uriașă: ~125 ml/min = ~180 L/zi. Evident, nu urinăm 180 de litri — comparația cu cei ~1,5 L de urină finală arată că ~99% din filtrat se reabsoarbe. Acest contrast (180 L → 1,5 L) e una dintre cele mai folosite cifre-capcană din grile.

Reabsorbția și secreția tubulară

Reabsorbția = recuperarea substanțelor utile din filtrat, înapoi în sânge, de-a lungul tubilor:

• În TCP (etajul cel mai harnic): glucoza și aminoacizii se reabsorb COMPLET (transport activ), ~65–70% din apă și Na⁺, bicarbonat. Glucoza apare în urină doar când glicemia depășește pragul renal (~180 mg/dl) — mecanismul glicozuriei din diabet: filtrul e depășit, nu «stricat»;
• În ansa Henle: concentrarea urinei (gradientul osmotic medular);
• În TCD și tubul colector: reglarea fină, sub control hormonal — ADH crește reabsorbția apei (urina se concentrează), aldosteronul crește reabsorbția Na⁺ și eliminarea K⁺.

Secreția tubulară = sensul invers: din sânge în tub. Se secretă H⁺ (reglarea pH-ului — rinichiul e principalul organ care apără echilibrul acido-bazic pe termen lung), K⁺, amoniac, medicamente.

Urina finală = filtrare − reabsorbție + secreție — formula logică a întregului capitol.

Legătura hormonală de reținut în ambele sensuri: fără ADH → diabet insipid (urină multă, diluată); exces de aldosteron → retenție de Na⁺ și hipertensiune.

Urina finală și micțiunea

Cantitate: ~1,5 L/zi (diureza), variabilă cu ingestia de lichide, temperatura, efortul.

Compoziție normală: ~95% apă + produși de catabolism — uree (din catabolismul proteic, sintetizată în ficat!), acid uric (din nucleotide), creatinină (din creatina musculară — marker fidel al funcției renale), electroliți, pigmenți (urocromul dă culoarea galbenă).

Ce NU trebuie să conțină urina normală — lista de alarmă, cerută direct la examen:

• glucoză (glicozurie → diabet zaharat);
• proteine (proteinurie → leziune glomerulară);
• hematii (hematurie → litiază, infecții, tumori);
• puroi/leucocite multe (infecție urinară).

Micțiunea — golirea vezicii. Vezica urinară depozitează ~250–400 ml; distensia pereților declanșează reflexul de micțiune (centru sacrat, parasimpatic → contracția detrusorului + relaxarea sfincterului intern, neted, involuntar). Sfincterul extern e striat și voluntar — de aceea micțiunea poate fi amânată conștient. Perechea sfincter intern involuntar / extern voluntar e grilă recurentă.

Afecțiuni renale și igiena aparatului excretor

• Litiaza renală («pietre la rinichi») – cristalizarea sărurilor din urină (oxalați, urați, fosfați); colica renală = durere lombară violentă cu iradiere spre organele genitale, la migrarea calculului pe ureter. Favorizată de hidratare insuficientă — legătura cu igiena e directă;
• Infecțiile urinare – cistita (vezică; frecventă la femei, uretra scurtă), pielonefrita (rinichi, mai gravă, cu febră); igiena locală și hidratarea previn recidivele;
• Glomerulonefrita – inflamația glomerulilor (frecvent post-streptococică, la 1–3 săptămâni după o angină netratată) — proteinurie și hematurie; item clasic de legătură între capitole (streptococ → complicații renale și cardiace);
• Insuficiența renală cronică – pierderea progresivă a nefronilor (diabet, hipertensiune — primele două cauze); în stadiul final: dializă (rinichi artificial) sau transplant. Ureea și creatinina crescute în sânge = markerii de laborator;

Igienă, pe scurt: hidratare 1,5–2 L/zi (dublu rol: previne litiaza și infecțiile), igiena locală, tratarea corectă a anginelor streptococice, prudență cu medicamentele nefrotoxice (antiinflamatoare în exces), control periodic al tensiunii și glicemiei — cele două «ucid» rinichiul lent și tăcut.

Test — 6 întrebări ca la examen

Grile de admitere UMF — 5