Țesuturile vegetale

Prezintă categoriile de țesuturi vegetale și rolul lor în viața plantelor.

Țesuturile meristematice (embrionare)

Prima mare împărțire a țesuturilor vegetale este între țesuturi embrionare (meristematice) — formate din celule care SE DIVID — și țesuturi definitive, formate din celule diferențiate, care de regulă nu se mai divid. Toate țesuturile definitive provin din meristeme.

Celulele meristematice au un portret tipic, care se recunoaște ușor la microscop și în grile: celule mici, cu pereți subțiri (celulozici, nelignificați), nucleu mare central, citoplasmă densă, fără vacuole mari și fără spații intercelulare — totul e construit pentru diviziune, nu pentru funcții specializate.

Clasificare după poziție și origine:

• Meristeme apicale (primare) – în vârful rădăcinii și al tulpinii; asigură creșterea în lungime a plantei; din activitatea lor rezultă structura primară;
• Meristeme intercalare – la baza internodurilor, tipice gramineelor (grâu, bambus); explică de ce iarba tăiată crește în continuare;
• Meristeme laterale (secundare) – dispuse ca niște cilindri în interiorul organelor: cambiul (generează țesuturi conducătoare secundare: lemn spre interior, liber spre exterior) și felogenul (generează suber spre exterior); asigură creșterea în grosime a rădăcinii și tulpinii la gimnosperme și dicotiledonate — îngroșarea trunchiului și inelele anuale ale copacilor sunt opera cambiului.

Capcana clasică: creșterea în LUNGIME vine din meristemele apicale; creșterea în GROSIME din cele laterale (cambiu și felogen). Cine le inversează pierde un punct sigur.

Țesuturile de protecție

Țesuturile de apărare acoperă suprafețele plantei și o protejează de uscare, agenți mecanici și microorganisme.

• Epiderma – țesutul de protecție primar: un singur strat de celule vii, strâns unite, fără spații între ele și de regulă fără cloroplaste (excepție: celulele stomatice). Fața externă e acoperită de cuticulă — peliculă de ceară care limitează pierderile de apă.

Epiderma are anexe cu funcții precise:

• stomatele – pori microscopici formați din două celule reglatoare (stomatice) în formă de bob de fasole, singurele celule epidermice CU cloroplaste, delimitând un orificiu numit ostiolă; prin stomate se fac schimburile de gaze (CO2, O2) și transpirația; se deschid și se închid activ, în funcție de turgescența celulelor stomatice;
• perii (trihomii) – protecție împotriva uscării și a animalelor; unii sunt secretori (perii urzicii);
• la rădăcină, epiderma se numește rizodermă, nu are cuticulă și poartă perii absorbanți — aici funcția principală e absorbția, nu protecția.

• Suberul – țesutul de protecție secundar, generat de felogen la plantele lemnoase: straturi de celule moarte, cu pereții impregnati cu suberină, impermeabile pentru apă și gaze; formează ritidomul (scoarța crăpată a copacilor). Pentru schimburile de gaze prin suber există lenticele — echivalentul stomatelor, dar mereu deschise.

Opoziosiția de reținut: epidermă = celule VII, țesut primar; suber = celule MOARTE, țesut secundar.

Țesuturile fundamentale (parenchimurile)

Parenchimurile (țesuturile fundamentale) ocupă cea mai mare parte din corpul plantei — sunt „masa de fond” între țesuturile specializate. Celulele lor sunt vii, mari, cu pereți subțiri și vacuole dezvoltate, cu spații intercelulare evidente.

Tipuri, după funcție:

• Parenchimul de asimilație (clorenchimul) – celule bogate în cloroplaste; sediul fotosintezei; se află în frunze (mezofil) și în scoarța tulpinilor tinere, imediat sub epidermă. În frunza dicotiledonatelor are două etaje: țesutul palisadic (celule alungite, ordonate, sub epiderma superioară — cel mai bogat în cloroplaste) și țesutul lacunar (celule rotunjite cu spații mari, spre fața inferioară — favorizează circulația gazelor);
• Parenchimul de depozitare – acumulează substanțe de rezervă: amidon în tuberculul de cartof și în semințe, zaharuri în rădăcina sfeclei, ulei în semințele oleaginoase; e masiv în organele „îngroșate” ale plantelor;
• Parenchimul acvifer – depozitează apă; caracteristic plantelor suculente din regiuni aride (cactuși, aloe);
• Parenchimul aerifer (aerenchimul) – cu spații intercelulare foarte mari, pline cu aer; caracteristic plantelor acvatice (nufăr): asigură plutirea și aprovizionarea cu oxigen a organelor scufundate.

Logica adaptativă face materia ușor de reținut: planta de deșert stochează apă (acvifer), planta de apă stochează aer (aerifer) — fiecare parenchim compensează exact ce lipsește în mediul plantei. Grilele exploatează inversarea celor două.

Țesuturile conducătoare

Țesuturile conducătoare transportă seva prin corpul plantei. Sunt două, cu direcții și „mărfuri” diferite — perechea cel mai des testată din tot capitolul:

• Xilemul (țesutul lemnos) – conduce seva brută (apă + săruri minerale) de la rădăcină în sus, spre frunze. Elementele conducătoare sunt vasele lemnoase: traheide (vase imperfecte, cu pereți despărțitori) și trahee (vase perfecte, tuburi continue) — celule moarte la maturitate, cu pereți lignificați; și-au pierdut conținutul viu tocmai ca să devină conducte goale, eficiente;
• Floemul (țesutul liberian) – conduce seva elaborată (apă + substanțe organice produse în fotosinteză) de la frunze spre toate organele, deci predominant de sus în jos. Elementele conducătoare sunt tuburile ciuruite: celule vii, dar fără nucleu la maturitate, cu pereții transversali perforați ca o sită (plăci ciuruite); fiecare tub e asistat de celule anexe cu nucleu, care îl mențin în viață.

În organe, xilemul și floemul se asociază în fascicule conducătoare (libero-lemnoase). La plantele cu creștere secundară, între lemn și liber se interpune cambiul, care produce lemn secundar spre interior și liber secundar spre exterior.

Tabelul de contrast care rezolvă grilele: xilem = sevă BRUTĂ, sens ASCENDENT, celule MOARTE; floem = sevă ELABORATĂ, sens descendent, celule VII. Orice recombinare a acestor atribute (de exemplu „xilemul conduce seva elaborată”) este distractor.

Țesuturile de susținere (mecanice)

Țesuturile mecanice sunt scheletul plantei: îi permit să stea dreaptă, să-și țină frunzele întinse spre lumină și să reziste la vânt fără să se rupă. Sunt două tipuri, iar diferența viu/mort le desparte:

• Colenchimul – țesut de susținere format din celule VII, cu pereții celulozici, îngroșați NEUNIFORM (doar în colțuri sau pe anumite laturi). Pentru că pereții rămân nelignificati și celulele vii, colenchimul este flexibil și extensibil — poate însoți creșterea. De aceea se află în organele tinere, în creștere: tulpini tinere, pețioluri (colțurile pețiolului de begonie sau ale tulpinii de mentă);
• Sclerenchimul – țesut de susținere format din celule MOARTE la maturitate, cu pereții puternic și UNIFORM îngroșați, de regulă lignificați. E rigid și foarte rezistent, potrivit organelor care AU TERMINAT creșterea. Forme: fibre sclerenchimatice (celule alungite, în fascicule — fibrele de in și cânepă) și sclereide (celule izodiametrice, foarte dure — sâmburele de cireașă, „pietricelele” din miezul perei).

Regula funcțională: organ tânăr, în creștere → colenchim (viu, flexibil); organ matur → sclerenchim (mort, rigid). O plantă care și-ar lignifica vârfurile de creștere s-ar bloca singură — de aceea sclerenchimul nu apare în zonele meristematice.

La susținere contribuie suplimentar și turgescența celulelor parenchimatice (de aceea plantele neudate se ofilesc) și pereții lignificați ai xilemului — lemnul e simultan conductă și schelet.

Test — 6 întrebări ca la examen